Copilul-umbra
Autor: P.F. Thomese
Nationalitate: olandez
Titlu original: Schaduwkind
Anul aparitiei: 2003
Nr.pagini: 104
Premii: nu
Ecranizare: nu
Nota mea: 10/10
Alte romane de acelasi autor: nu
Una dintre puţinele recenzii pe care le-am citit înainte să ştiu de carte, m-a convins să iau de la schimb de cărţi Copilul umbră. Căutam cărţi şi filme despre moarte şi pierderi, pentru a mă ajuta să fac faţă durerrii mele. Pentru a citi despre şi a mă identifica cu durerea altuia.
Copilul-umbră mi-a oferit ocazia, mi-a smuls lacrimile, mi-a facilitat mersul înainte.
Am citit în postafata micului roman că aproape toate recenziile acestei carţi şi toate coperţile conţin un pasaj din ea. Evident că o să-l folosesc şi eu aici, pentru ca în cazul ăsta nu-mi doresc deloc să fiu originală şi mai altfel decât toata lumea:
„Unei femei care îşi îngroapă soţul i se spune văduvă, unui bărbat rămas fără soţie, văduv. Un copil fără părinţi e orfan. Dar cum se numesc tatăl şi mama unui copil care a murit?”
Copilul-umbră e strigătul lui P.F. Thomese, după moartea fiicei sale, Isa. Am mai spus şi o repet: nimic pe lumea asta nu mi se pare mai trist decât să-ţi înmormântezi copilul. Şi chiar cu convingerea asta în minte, chiar şi cu stomacul strâns de atâta tristete, lacrimile nu mi-au curs decat la pasajul ăsta:
Nici nu plecase bine tata (într-un fel, era mai mult viu decât mort), şi am simţit că trebuia să îi devin locţiitor – în eventualitatea că moartea lui s-ar fi dovedit temporară şi ar fi trebuit să-l pun la curent cu cele întâmplate în lipsa lui.
Au fost zile de o rară intensitate, căci trebuia să privesc pentru doi. Era ca şi cum aş fi încercat să păstrez lumea intactă în locul tatei. Dacă nu mă uitam bine, s-ar fi năruit totul. Erau multe lucruri ce-şi doreau dreptul la existentă doar privirii lui şi care deci ar fi pierit în lipsa acesteia. Era de datoria mea să privesc aşa cum ar fi privit el, să văd ceea ce ar fi văzut el. Atunci, am constatat că un mort vede mai mult decât ne dăm noi seama. El ştie foarte bine ce anume a încetat să existe, cunoaşte fiecare drum disparut.
Dar, într-o clipă de neatenţie, l-am pierdut. La fel cum, brusc, nu mai vezi liniile care alcătuiseră din câteva fisuri, în zid sau pe tavan, o figură geometrică, aşa am pierdut şi eu privirea tatei, iar ochii mei nu l-au mai găsit nicăieri.
Am găsit multe asemănări între tistetea mea şi cea a lui Thomese, ceea ce mă face să cred că poate toţi deal with death cam în aceeaşi manieră. Amândoi am încercat să ne regăsim în cuvintele altora trecuţi prin iadul ăsta, sa ne comparăm golul interior cu al altora, motiv pentru care în carte există multe trimiteri şi referiri la diverse opere literare. Amândurora ne-au trecut prin cap aceleaşi gânduri şi amândoi am spus chestii de genul: „tot ce putea fi mai rău mi se întâmplă acuma”, „Viaţa începe de acum înainte – altfel şi la fel”. Şi Thomese şi eu ne-am gândit la înviere şi am dorit-o, el o exemplifică cu învierea fiicei lui Iair (personjaj biblic), eu m-am întristat de Paşti la gândul că de fapt nimeni nu învie.
Apoi, amândoi suntem nişte Ulise care ne întoarcem acasă şi vedem totul schimbat în aşa fel încât ni se pare imposibil să acceptam că vom mai putea vreodată trăi acolo ca până atunci.
Printre rândurile cărţii mi-am amintit de Eric Clapton şi de fiul pentru care a compus superba „Tears in Heaven”, imortalizându-l în sufletele tuturor celor care nu l-au cunoscut. Apoi m-am gândit la Iulia Haşdeu, fiica pierdută a lui B.P. Haşdeu, despre care ştiu foarte puţine, dar mai ales cunosc goliciunea pe care a lăsat-o în viaţa tatălui ei când a plecat.
Şi mă tot gândesc că trebuie neapărat şi vreau neapărat să-l fac pe tatăl meu nemuritor. Rămâne să-mi dau seama cum.
10 Comments
Monica Olteanu
wow….
sincer, ai nascut in mine niste trairi ciudate, voi cauta cartea cat se poate de repede……
Bia
Am citit-o anul trecut și m-a tulburat, e mult prea tristă, dar încurajatoare în același timp,
Xenonisis
Dragă Tomată,
Moartea nu este un sfârşit aşa cum cred unii ci doar un nou şi magnific început! Tatăl tău nu e trist acolo unde e ci este extrem de fericit! Tatăl tău suferă în ceruri doar atunci când te vede pe tine suferind pe Pământ, ţine bine minte asta! Numai fiind fericită îl poţi face şi pe tatăl tău fericit!
Sunt şpe religii şi oameni care se bucură la moartea unui om şi cred că asta e calea corectă! Românii sunt depresivi şi de aceea ei aleg să sufere şi să îşi plângă morţii! Dar am pretenţii de la tine, tu eşti mai inteligentă de atât, te rog eu, alege să rămâi de partea luminii Tomato, nu mai devia în întuneric!
Tomata
April
Draga Tomata ,stiu ce simti.Eu l-am pierdut pe tata in august si inca plang in fiecare zi,inca agonizez.S-a stins la o saptamana dupa ce am plecat.Am inebunit aici,singura,departe de el…nu i-am zis macar,,bun ramas,,…
Multa putere si multa mangaiere iti doresc.
Am sa cumpar si eu carte in cazul in care o voi gasi la editura de la care comnad.Numai bine!
April
Am scris cu greseli si-mi cer scuze.Scriu pe intuneric si abea vad tastele,caci doarme juniorul.
Tomata
Pingback:
Pingback:
Pingback: