Amantele
Autor: Elfriede Jelinek
Nationalitate: austriaca
Titlu original: Die Liebhaberinnen
Anul aparitiei: 1975
Premii: nu
Ecranizare: nu
Nota mea: 7/10
Alte recenzii de acelasi autor: nu
Povestile acestei carti sunt povestile a doua femei: Brigitte si Paula. Amandoua sunt de la tara. Una este insa cusatoreasa la oras, cealalta isi doreste sa devina una, sa mearga la cinematograf si in vacante in Italia. Aceasta din urma e Paula. Brigitte isi doreste un sot care sa o scoata din mizerie. Amandoua stiu ca visele lor se pot implini doar datorita unor barbati. Paula este o visatoare si isi doreste mai mult de la viata, Brigitte pune ochii pe un electrician de la fabrica si isi canalizeaza atentia, gesturile si intreaga existenta asupra planului de a-i deveni sotie.
Atat Paula, care are 15 ani, cat si Brigitte, putin mai coapta se folosesc de trucul sarcinii pentru a forta destinul sa se plieze dupa naruintele lor.
Cartea este de o duritate iesita din comun, atat de directa, de ironica, de acida si de cruda incat daca cineva ar recita-o nici n-ai putea sa deschizi gura pentru a interveni sau a protesta. Inaintezi cu lectura cu gura cascata, fara drept de apel. Mie mi s-a parut ca Elfriede Jelinek si-a scris cartea pe muzica celui de-al Doilea Sex al Simonei de Beauvoir. Multe fraze m-au dus cu gandul la teoriile, exemplele si folosofia pe care o dezvolta Marea Doamna a feminismului. Implinirea femeii prin barbat, mamele care isi urasc fiicele in cazul in care viata se arata mai generoasa cu ele, sau cele care incearca sa traiasca de pe urma copilelor lor, limitarea femeilor la meserii mizere, femeia ca obiect al placerii sexuale, neimportanta sentimentelor si trairilor ei interioare, toate acestea beneficieaza de argumentari mult mai ample in cartea lui Beauvoir si de demonstratii excate prin personajele lui Jelinek.
Inca nu stiu daca aceasta carte mi-a placut, inca sunt putin sub influenta rapiditatii cu care s-au succedat intamplarile. Insa pot spune ca ma bucur ca am citit-o. Pacat ca n-am facut-o cand mi-am conceput lucrarea de licenta. M-ar fi ajutat enorm.
Ah, cat despre titlu, nu mi se pare potrivit, e prea sexy pentru o carte care n-are nimic senzual in ea.
Eu am citit de Jelinek Pianista. Amantele inca nu, dar si ce am citit eu e la fel de dura si directa in…explorarea mocirlei umane.
Intr-adevar, nici eu nu am gasit legatura cu titlul. Cartea este scrisa precum ai da cu un cutit. Direct.
Mi-a placut. Dar nu o incadrez la acele carti pe care le-as mai reciti…
off topic > imi place noua poza din stanga sus 🙂
paste fericit!
suna foarte interesant, cred ca o s-o incerc si eu.
“Una este insa cusatoreasa la oras, cealalta isi doreste sa devina una, sa mearga la cinematograf si in vacante in Italia” parca am mai citit si asta in alta carte nu mai tin mitne unde,dar avea acelasi inceput,sau mi s-a parut. oricum cred ca am sa incerc cartea
@ cropcircles –> Auzisem de Pianista inca dinainte sa aud de Jelinek. ;)) Asa cum zici, si Amantele e plina de mocirla existentei. 🙁
@ Teo –> Ah, pai nici eu n-as mai reciti-o, dar nu e nici de lepadat. E buna de facut studiu pe ea.
@ unuzero –> Ma bucur. 😉
@ Yukiame –> Astept impresiile. 😉
@ vlad –> Daca iti amintesti numele cartii… ar fi interesant sa o citesc si pe aceea. 😉 Sa revii cu impresii daca o citesti pe asta.
eu am citit Pianista inainte sa citesc Amantele. La Pianista m-a atras banda rosie cu care era partial invelia cartea si pe care scria cu alb “Premiul Nobel..”. Pianista m-a socat intr-asemenea masura, incat la cateva luni dupa, cand am citit Amantele, aceasta din urma, mi-a lasat o impresie mult mai putin profunda. Ma asteptam la tot si la nimic in acelasi timp. Brutalitatea vietii a fost atat de puternic si de sincer descrisa in Pianista, incat am incercat sa uit tot la intalinirea cu Amantele, tot – adica: moralitate, buna cuviinta, pudoare.. pentru a patrunde mai bine spiritul cartii. A meritat!
@ Adriana –> Cred ca trebuie sa citesc si Pianista. Insa doza de realism brutal al lui Elfriede Jelinek mi-a ajuns pentru o perioada. 😛