Privind la suferinţa celuilalt

Într-un prezent în care cel puțin două războaie vuiesc în jurul nostru și media ne bombardează cu știri și imagini foto sau video, cartea lui Susan Sontag cade la fix. Prima mea întâlnire cu Susan Sontag s-a nimerit să fie cartea asta, deși aveam alta în bibliotecă. Nu am căutat să citesc ceva pe subiect, dar Privind la suferinţa celuilalt a fost o carte băgăcioasa, căreia i-am făcut loc pentru că era menționată în Boy Parts și mă intriga titlul. (Nici nu știam că a fost tradusă și în română)

Sunt multe idei interesante și o grămadă de perspective despre fotojurnalismul de război, multe perioade, mulți fotografi și pictori renumiți, multe războaie acoperite pe care mi le voi aminti când anumite situații o vor cere. De ce avem nevoie de poze cu carnagii, genocide, cadavre sfartecate? De unde pornește dorința de a face asemenea poze și, în special, de ce ne uităm la ele? Cum ne afectează și cum ne schimbă? Inițial documentarea fotografică a războaielor a fost gândită ca o mișcare anti-război: arătăm calamitatea și prețul plătit pentru a sensibiliza omenirea, pentru a nu mai face asta din nou. Însă cu timpul, în special în lumea modernă cu internet, telefoane inteligente și aparate foto digitale această documentare a luat-o la vale. În multe războaie se fac poze înscenate cu scopul dezinformării și manipulării opiniei publice. Se ridică întrebarea: câtă încredere putem avea în ce vedem fotografiat?

Fiecare război de pe tot globul e surprins de cei pe care Sontag ii numește turiști de război – fotojurnalistii – care efectiv urmăresc victime și își pun propriile vieți în pericol așteptând să explodeze ceva și să fie acolo la momentul click-ului potrivit. Pentru că lumea a devenit insensibilă la cruzime, se caută întotdeauna și mai multă violență, și mai mult sânge și mai multă desfigurare.

Apoi mai vorbește despre fotografiile de război care constitue memoria colectivă, dând că exemplu imagini celebre din timpul dezastrelor care rămân mărturie peste ani. Și oricum fotografiile sunt amintiri, sunt memorie.

Mi-au atras atenția câteva citate:

All memory is individual, irreproducible – it dies with each person. What is called collective memory is not a remembering but a stipulating: that this is important.

Beautifying is one classic operation of the camera, and it tends to bleach out a moral response to what it is shown. Uglifying, showing something at its worst, is a more modern function: didactic, it invites an active response.

But images of the repulsive can also allure. Everyone knows that what slows down highway traffic going past a horrendous car crash is not only curiosity.

Victims are interested in the representation of their own sufferings. But they want the suffering to be seen as unique… It is intolerable to have one’s own sufferings twinned with anybody else’s.

Shock can wear off. Even if it doesn’t, one can not look.

Perhaps the only people with the right to look at images of suffering of this extreme order are those who could do something to alleviate it – say, the surgeons at the military hospital where the photograph was taken – or those who could learn from it. The rest of us are voyeurs, whether or not we mean to be.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

CommentLuv badge