O săptămână pentru sufletul meu (I)

Sper că din mai să nu fie doar o săptămână pe an, ci mai multe vizite de câte 4 zile. Din 15 mai vom avea din nou zboruri directe Berlin-Timișoara și, dacă n-aș aștepta niște programări care mă vor ține în Berlin cel puțin 4 luni (să sperăm 6), aș fi cumpărat deja bilete să mă întorc în România.

Tocmai din cauza zborurilor am scurtat vizita în Timișoara și am combinat-o cu cea în Budapesta, ca să nu plătesc 4 zboruri, ci doar două.

În România era destul de urgent să merg pentru că nu mai vreau să amân treburile administrative legate de casa de la sat și pământurile pe care le am prin zonă și mi-am făcut, în sfârșit curaj și am făcut primii pași. Lucrurile s-au așezat așa de convenabil, fără să plănuiesc dinainte, însă uneori mai contribuie și Universul la netezirea drumului. Verișoara mea își luase și ea concediu să vină în România, eu probabil uitasem dacă mi-a spus, dar m-a salvat de la închirierea unei mașini și am făcut împreună un road trip până la sat. Ne-a prins bine, am petrecut timp împreună, ne-am amintit de data în care întreaga noastră familie, plus prieteni de-ai părinților au fost toți acolo. Atât de mulți dintre ei nu mai sunt cu noi…

Dar să o iau pe zile, că așa vreau să îmi amintesc.

Am ajuns duminică, luată de la aeroport de Laura, prietena mea din copilărie și nașa noastră de nuntă. Mereu are amabilitatea să mă primească la ea, iar eu mă bucur pentru că e la două blocuri de apartamentul meu și îmi e foarte ușor să mă mișc prin oraș de acolo. Prima zi în Timișoara le e întotdeauna dedicată prietenelor mele din copilărie: Laura, Andreea și Adela, la care de-a lungul timpului s-a adăugat și Cristina, sora Laurei. Așa că după o scurtă vizită la chiriașii mei, către seara ne-am dus la restaurantul din zonă. Aș vrea să spun că era ca pe vremuri, însă de data asta am simțit un pic distanța și situațiile pe care nu le mai împărtășesc cu ele. Ne leagă o copilărie frumoasă și plină de aventuri, însă timpul a intervenit între noi și puțin de tot am simțit că ne-am înstrăinat. Se poate să mă fi înșelat, să fi fost de la oboseală, dar n-am mai avut ocazia să ne întâlnim după.

Luni era cea mai stresantă zi din toată călătoria, ziua din cauza căreia nu am dormit multe nopți. Casa de la sat nu e încă pe numele meu și trebuie să adun niște acte ca să o trec pe mine. Pentru asta aveam nevoie de măsurători, însă problema cea mare era că sunt niște discuții cu privire la marginile proprietății și cum nici vecinul nu are acte, nu știm exact ce și cum. Însă numai gândul la posibile certuri și tărăgănări mi-au scos peri albi. Până la urmă a fost mai bine decât mă așteptam, acum să vină actele și să mai strâng și altele. Cu ceva timp în urmă mă gândeam că după ce va fi legal a mea, voi vinde casa. Însă gândul asta s-a pulverizat instant în clipa în care am descuiat ușa și am simțit acel miros inegalabil, care e mirosul copilăriei și adolescenței mele. Al străbunicii și al părinților mei. Al unei vieți care nu mai e și nu va mai fi niciodată. Și prin urmare, casa va rămâne a mea cât timp trăiesc eu. Pentru că împreună cu apartamentul din Timișoara, sunt ultimii membri ai familiei mele: părinții s-au dus, câinii s-au dus, doar locurile au rămas. Și eu.

Dacă duminică a fost ziua prietenelor din copilărie, lunea a fost a familiei. După întoarcerea de la sat, cei rămași și desperecheați ne-am adunat toți la mătușă-mea. De fapt, familia ei e singura care a rămas completă, în timp ce cei doi frați și mama mea s-au dus. Mai trăiește cealaltă mătușă, mama vărului meu, însă din păcate ea n-a fost prezentă. Am depănat amintiri, am râs, ne-am și certat în joacă, de dragul vremurilor trecute când nu exista întrunire familială fără un mic scandal.

O entorsa foarte ciudata – am sarit de pe un gard la sat si n-am simtit durerea pana n-am ajuns inapoi in Timisoara. A trecut a doua zi cu Sindolor si fasa elastica.

Urma sa ma intalnesc cu Anca peste doua zile, dar nu se putea sa nu ma duc sa il vad pe Charlie si sa ne flocaim un pic

Marți și miercuri au urmat alte întâlniri: cu Elena (fostă colegă de serviciu devenită prietenă pe viață), cu prietenele din facultate – Andrea, Moira și Corina – și două din liceu, Martina și Oana, că a treia, Laura, nu a putut.

De fiecare dată când mă întâlnesc cu fiecare dintre ele, simt că timpul a stat în loc, reluăm discuția de unde am lăsat-o și ne bucurăm una de alta ca pe vremurile când mergeam în excursii, în cluburi, în vacanțe împreună. Nu știu cum ar fi fost viața dacă nu mă desprindeam de ele și de oraș, dacă continuam să ne întâlnim, dacă copiii noștri s-ar fi cunoscut. Probabil că nu, pentru că deși ne bucurăm când suntem împreună, timpul nu mai e doar al nostru ca să îl folosim cum vrem. Programări peste tot, copii, viața de familie, cumpărături, chestii administrative. Văd și în Berlin, că abia mă mai scoți afară din casă în timpul săptămânii și odată ce am ajuns acasă, nu mă mai scoți până a doua zi când o iau de la capăt.

Dar, în afară de oameni, orașul a fost la fel de important. Am avut mult timp între întâlniri să mă plimb prin multe locuri, să îl redescopăr și să constat că nu mai îmi aparține. Am avut și un mini-meltdown în Unirii, plimbându-mă singură cu Iris de la Goo Goo Dolls în urechi și m-a izbit așa o melancolie și nostalgie uitându-mă la toate terasele la care am băut un suc cu fetele sau cu vreun iubit, când am ieșit la ora 22:00 la o cafea cu un tip pe care nu l-am mai văzut de atunci, câte întâlniri cu iubirea mea din liceu am avut pe la localurile de acolo, cu câte grupuri am stat în jurul unor mese și nu doar că toate sunt departe în timp, și eu sunt departe în distanță de toți. Asta e efectul unei singure întoarceri pe an și îmi pun speranțele în vizitele mai dese că îmi vor reda familiaritatea. Despre Timișoara aș putea scrie pagini întregi, despre dorul meu pentru ea, despre vânătoarea obsesivă de poze și povești (noroc cu autorii timișoreni care o reînvie prin cuvinte), despre tot ce am trăit acolo. Dar nu scriu. Prea scormonesc prin amintiri (și nu că nu mi-ar prinde bine să îmi resuscitez neuronii), însă nostalgia doare.