Micul Prinț – spectacol de dans contemporan
Menționasem în articolul de ieri că duminică am fost la un spectacol, dar n-am vrut să-l numesc sau să dau mai multe detalii despre el, pentru că merită un articol doar al lui.
Întâlnirea mea cu Micul Prinț a fost prin gimnaziu, dacă nu mă înșel. Dacă mă înșel, atunci cu siguranță a fost în liceu, pentru că în fiecare an, manualul de franceză avea un fragment de citit și analizat și învățat cuvinte noi din cartea lui Antoine de Saint-Exupery. De-a lungul anilor l-am întâlnit cu diverse ocazii, în special prin librării, pe felicitări sau obiecte vestimentare. Când Ada a primit cartea foarte frumos ilustrată, i-am citit-o. Am văzut împreună și animația asta, care m-a înduioșat peste măsură. Însă cu toate astea, nu am înțeles sau nu m-a interesat foarte tare să înțeleg care-i toată agitația cu acest Mic Prinț.
Am aflat duminică. După atâția ani și atâtea ocazii, după cărți și animații care puteau să îmi deschidă ochii, abia acest spectacol de dans contemporan, acrobație și proiecții video m-a făcut să văd. Cu siguranță cu inima, așa cum trebuie, însă și cu capul în timp ce îi explicam diverse Adei.
În timp ce pentru ea a fost o dezamăgire că spectacolul era în franceză cu subtitrări în germană, pentru mine asta a fost o reală bucurie . Nu am cumpărat bilete doar ca să o culturalizez pe ea, ci și pentru plăcerea mea. Iar povestea spusă în franceză mi-a mângâiat auzul și sufletul.
Mi-a plăcut mult cum fiecare planetă avea muzica ei, iar locuitorii cântece, coregrafii și proiecții video pe măsură. În foarte puține cuvinte, doamna maître de ceremonie cu voce atât de plăcută ne povestea ce se întâmpla între planete, în timp ce Micul Prinț și cei pe care îi întâlnea aveau vreo 2‑3 replici. Esențiale și care spuneau tot ce trebuia înțeles, nimic mai mult.
După pauză și după un pahar de Riesling (că așa te respecți la teatru și operă), în întuneric, pe muzica și dansul Micului Prinț eu am avut un moment special. Un moment scurt de fericire în care eram atât de prezentă în sala aia, în clipa aia, cu Ada la mine în brațe (că doar îmbrățișate am stat pe tot parcursul spectacolului), încât mi-au dat lacrimile. Nu le-am oprit pentru că erau de fericire: că sunt acolo cu ea, că își va aminti de acest scurt episod din viețile noastre, că poate pentru ea Micul Prinț va însemna doar amintirea asta când eu n-oi mai fi eu sau n-oi mai fi deloc. Și am simțit fericirea asta cu toată ființa și deși am încercat să nu mă deconspir, tot s-a prins. Întotdeauna mă prinde când plâng la filme sau seriale sau desene animate.
M-am gândit un pic mai îndelungat dacă să scriu despre momentul acesta în articol, însă pentru mine a fost parte din experiență și sigur nu îmi voi mai aminti peste ani, așa cum nu îmi mai amintesc lucruri despre care am scris în anii trecuți, dar mă bucur să le descopăr când le recitesc pentru Newsletter.
Micul Prinț a vândut săli pline în Paris, Sydney, Dubai și un sezon întreg pe Broadway, dacă îl urmăriți și aveți posibilitatea, merită să îl vedeți.
