Cumpăna dezechilibrată

Odată cu Învierea Domnului a picat și ziua blogului, așa că i-am acordat lui importanța pe care, din păcate, nu o mai are Paștele demult. Și tot ca să îi dau blogului șansa să strălucească fară să treacă neobservat, public articolul ăsta la două zile după ce s-a terminat.

Am avut mereu o relație complicată cu sărbătoarea asta și am spus-o în câteva rânduri și pe blog (aici și aici). Nu mai repet nici ce am povestit despre cum se simte pe alte meleaguri, dar anul ăsta mi-am dat seama că totuși îmi lipsește.

Îmi lipsește toaca, înconjurarea bisericii, tradițiile sătești, atmosfera de sărbătoare. Nu-s bisericoasă, dar nu pot să nu mă afund în nostalgie când mă întorc cu 30 de ani în urmă și o văd pe mama mea întorcând casa cu susul în jos pentru curățenia de primăvară, de dinainte de Paște, toate pregătirile și gătitul sau, ce mă interesa pe mine cel mai mult vopsirea oualor cu frunze legate în ciorapi de damă, “culoarea piciorului”. – Nu m-am gândit că asta ar putea fi ceva ce i-ar plăcea Adei să facem, însă sper să îmi aduc aminte la anul – . Făcutul curățeniei era, bineînțeles, o corvoadă de care îmi era groază. Însă era un ritual anual care includea spălatul bibelourilor, al geamurilor și bătutul covoarelor pe bara din spatele blocului. Nimeni nu mai face asta în ziua de azi, pe atunci o făcea toată lumea. Toți ne bucuram și sărbătoream la fel.

Iar când am crescut și mergeam în curtea bisericii, fie la sat sau în Timișoara, era și mai interesant pentru că nu din motive bisericești eram acolo, ci adolescentine. Curtea bisericii era locul în care ne puteam întâlni cu băieții, puteam sta până târziu că era, doar, sărbătoare. Se bătea toaca, încercam pe rând să ne demonstrăm abilitățile, dar în principal eram acolo să flirtăm. Iar noaptea de Înviere, învăluită în lumina lumânărilor era un moment solemn, de care îmi e dor și pe care aș vrea să îl mai trăiesc. O singură dată în viață, tot în copilărie, am fost și la sat la Înviere și a fost o cu totul altă treabă. La ora 3 noaptea, oamenii se strângeau la biserică pentru o slujbă scurtă și apoi se mergea la cimitir. Nu știu ce obicei e ăsta și nu cred că se mai practică, însă cimitirul de pe dealul din spatele caselor, plin de lumini galbene e o imagine care mi-a rămas în minte.

Îmi e dor și de masa de duminică când ciocneam ouă în familie, încă în pijama, după deschiderea cadourilor de la Iepuraș, de cele două zile de lâncezeală și voie bună cu copiii prin spatele blocului.

Se spune că tradițiile ți le faci și singur, însă cred că e posibil doar dacă evenimentul înseamnă ceva special pentru tine sau dacă ai cu cine să împarți bucuria. Și când nici Paștele nu înseamnă prea mult, nici o țară sau măcar un oraș întreg nu sărbătorește odată cu tine, “Ce rost mai are?” e primul gând care iți vine în minte. Astfel de momente sunt cumpene care dezechilibrează rutina și aduc o tristețe în suflet, o dorință de a fi altundeva, cu alți oameni, în alte timpuri.