Lipsuri profesionale
Continuam seria articolelor despre stari cu “ne-” sau “fara” cu o discutie despre noul meu job.
E nou pentru ca l-am inceput in octombrie anul trecut.
Dar inainte de el as vrea sa va povestesc despre primul meu job ca angajat in Germania, ca pana la el am fost freelancer si apoi proprietara de anticariat.
La inceputul lui 2020, cand am inteles ca nu mai merge cu gluma si ca eu cheltui bani pe cai verzi pe pereti in timp ce sotul meu tragea singur la caruta sa imi plateasca si mie chiria librariei, m-am aruncat pe site-urile de cautari de joburi si am fost gata sa dau pieptul cu necunoscutul. Nu mai aplicasem la joburi din… 2011? Ba nu, din 2015 cand incercam sa emigrez. Ei… sa locuiesti in Timisoara, care e ca un sat mai mare, unde aproape toata lumea stie pe cineva care stie pe cineva si e foarte usor sa iti gasesti un job in domeniul tau, si apoi sa te muti intr-un oras cu milioane de straini, care mai de care mai calificat si cu ‘special super-powers & abilities’ e… bland spus: frustrant. Nu am titluri pompoase in CV, nu mai sunt la curent cu multe chestii care nu m-au asteptat pe mine in cei 5 ani de ‘hai sa incerc si asta’, asa ca am aplicat pe unde am putut si pe unde m-am potrivit si va spun… n-a fost bine. Pentru psihicul si inimioara mea. Nu ma gandesc de multe ori la ‘nu sunt destul de buna’, insa in momentele alea nu doar ca m-am gandit la asta, dar mi-am si confirmat ca da: nu sunt destul de buna pentru multe companii, pentru ca cineva mai calificat, care are bluza mai rosie ca a mea va fi ales.
In cele din urma, o firma de constructii a considerat ca ma potrivesc pentru ca vorbesc engleza si romana si ei lucrau cu muncitori romani, si ca am fost Operations Manager timp de 3 ani, deci ar fi trebuit sa ma pricep la ce face o secretara. Nefiind una in viata mea, am invatat multe chestii, m-am imprieteni cu Excelul si am devenit foarte buna pana am inchis usa in urma mea. Jobul in sine era ok, insa Dumnezeule! Oamenii!! Nu am inteles niciodata cand prietenii sau cunoscutii se plangeau de colegi sau sefi pentru ca am fost binecuvantata cu sefi si colegi de exceptie la toate joburile mele pana la asta. Ei, nimic in viata asta nu ramane nepedepsit, asa ca mi-a venit randul. Daca vreodata vreun potential angajator ajunge pe blogul meu si citeste asta… imi asum. Acei oameni, doi de fapt, m-au innebunit de cap. Superioritatea cu care imi latrau ordinele, lipsa unei comunicari pozitive, lipsa colegialitatii si starea in general tensionata ma trezeau noaptea si ma stresau atat de tare ca au fost cateva zile in care imi venea sa plang ca trebuie sa ma trezesc si sa ma duc acolo. Un loc de munca numai cu probleme, fara victorii, fara nimic pozitiv. Si cand mie mi se parea ca am obtinut o mica victorie, se gasea cineva sa greseasca sau sa ma faca sa lucrez in plus ca sa rezolv ce a stricat. Orgolii si misoginism pana la Dumnezeu si inapoi. Un mic exemplu: ma intreaba seful meu ceva, ii raspund si apoi il intreaba pe colegul de langa mine, care ii spune acelasi lucru si abia atunci accepta. Mi-am tot spus ca lasa, mai indur ca am nevoie de experienta, trebuie sa fie ceva in CV, desi nu mai aveam nimic de invatat din locul ala. Am rezistat fix un an si ultima zi a fost una dintre putinele fericite din 2021.
Mi-am luat o pauza de doua luni pentru a ne muta si pentru a rezolva o gramada de chestii administrative si birocratie, insa am si incercat timid sa gasesc altceva, sperand in sufletul meu ca totusi poate nu apare ceva prea curand si am timp destul sa ma si relaxez. Ei… chiar atunci cand nu lupti cu pumnii si tragi cu dintii, reusita vine impachetata cu fundita rosie. Insa de data asta, spre deosebire de 2020 cand tot ce am vazut au fost refuzuri dupa zeci de aplicari, in 2021 am depus CV-uri si scrisori de intentie la doar 10 companii. Am avut 4 interviuri, dintre care cu doua firme am ajuns pana la al doilea si la al treilea interviu, doar ca sa primesc jobul pentru care am avut ultimul interviu. Constructiile nu erau printre interesele mele si nici acum nu sunt, dar daca sunt domenii de care ma feresc alea sunt finantele si business-ul. Ghiciti ce domeniu are firma la care sunt acum Team & Marketing Assistant? Da… finante si business. :)) Am invatat o nebunie de lucruri, am foarte multe responsabilitati, care evident ma streseaza un pic, dar imi place sa cred ca pe zi ce trece ma perfectionez tot mai mult. Sunt zile in care lucrez doar pentru departamentul de contabilitate si altele in care lucrez pentru cel de marketing. Ma bucur mereu sa invat si cred ca fiecare job mai pune o caramida la formarea mea. Insa! Oricat de ok e jobul, oricat de ok sunt colegii (la ani lumina departare de echipa de la primul job)… eu ma simt singura.
Suntem o echipa de 5 cu tot cu seful meu, care e nimeni altul decat insusi Presedintele intregii companii, insa mananc singura, lucrez singura si in general… doar lucrez. Nu aud o gluma, nu povesteste nimeni despre familie sau catel sau un serial, nu se plange nimeni… e totul doar lucru. Si pe mine lipsa socializarii ma ucide. Ma intristeaza efectiv sa nu am cu cine schimba o vorba, sa rad un pic la masa si sa ne destindem din cand in cand… Nu inseamna ca daca povestesti cu cineva macar 5 minute pe zi nu iti mai faci treaba sau ca nu te mai concentrezi la ce ai de facut, insa eu chiar sufar dupa interactiunea umana. Asta ar fi singurul meu of legat de jobul actual. In rest, nu am nimic de reprosat. Si ma gandesc cu atata nostalgie la colectivul de la joburile din Romania, era atat de bine sa poti vorbi cu cineva, sa razi macar o data pe zi si sa nu stai DOAR cu capul in hartii si monitor. Imi aduc aminte cat de dragi mi-au devenit colegii de la jobul cu tururile ghidate prin Berlin. Abia asteptam sa ma duc la lucru. Insa cand stii ca singurul care te asteapta e calculatorul… nu mai pare asa sclipicios sa mergi la birou.
Om vedea ce aduce viitorul, pentru ca dupa 6 luni mi se termina perioada de proba si discutam despre incotro o luam: impreuna sau separat.
sursa foto: www.make-it-in-germany.com
15 Comments
Andrela
Vaaaai, cat de bine rezonez cu ce ai scris. Si la mie e fix la fel. Din august 2021 am inceput un job intr-o multinationala, dar nu e nimic roz. Cum spui, sunt singura. Nu exista prietenii si discutii relaxate… ma intreb cat voi rezista. Dar, ca sa concluzionez, nu esti singura… 💕🙈
Tomata
Oh, in Romania?
Sunt un pic uimita pentru ca, asa cum spuneam… pentru mine din punct de vedere al colectivelor din care am facut parte in Romania a fost Raiul pe pamant. Trei dintre cele mai bune prietene ale mele sunt cunoscute prin birouri.
Iti doresc sa se schimbe ceva si sa te duci cu drag de oameni la munca.
Cristina
Ah, îți doresc succes și mai tare îți doresc să găsești niște “oameni” la job, la ăsta sau la altul care va să vină .
In ianuarie 2017 m-am mutat in Germania pt că , între timp, actualul soț locuiește aici. Primele 9 luni am lucrat mai departe pt firma la care lucram și în România, apoi am căutat job 7 luni, luni în care am avut doar vreo 4 interviuri (la Leiharbeitsfirmen) , deși faceam 17-20 de aplicatii pe lună… FRUSTRANT!
Apoi am născut și am intrat în concediu de maternitate și la final am demisionat de la jobul vechi(motivul: șef coleric) și am inceput să caut alt job, cu speranța că nu va apărea nimic până prin primăvară (cand va fi și fetița mea obișnuită cu grădinița) . Prima aplicație, primul job primit…incep mâine! A trebuit acceptat pt că prea se potrivește și prea mi-era teama să nu aștept iar 8 luni și să nu mă cheme nimeni pe la interviuri.
Eu stau în orășel mic așa că firma mică pt care am lucrat a avut oameni simpatici, unii mi-au devenit prieteni, le știu poveștile tuturor și ei o știu pe a mea. Plus că râdeam mult cu ei. Deci există speranță și în Germania, cred că ține și de zona în care locuiești.
Se vor găsi și in Berlin oameni cu care sa mai faci o gluma, sa împărtășești o bucurie.
Mult noroc!
Tomata
Intrase comentariul in moderare. Poate pentru ca e prima oara cand lasi un comentariu? In Berlin am avut o prima experienta, lunga de 3 ani cu niste oameni pe care am ajuns sa ii ador. Am invatat multe de la ei, desi toti mai tineri decat mine. Imi lipsesc.
Adina L.
Ma bucur ca ai gasit un job bun! Te urmaresc cu drag de mult timp, cred totusi ca e prima data cand scriu ceva pe blogul tau. Ceva legat tot de job as vrea sa scriu si eu. Nu sunt multumita de jobul meu actual din mai multe motive: nu simt aprecierea, sustinere, mereu sunt eu de vina pt tot, sunt incadrata pe un post fara studii. Am tot asteptat sa se schimbe multe, dar eu de fapt nu am schimbat nimic. s-a schimbat doar timpul: am 47 ani sunt inginera si nu am profesat in domeniul meu niciodata. Stiu ca e greu sa dai un sfat cuiva pe care nu-l cunosti deloc, dar…orice sfat e binevenit. Ce sanse am sa fiu angajata pe un post de inginer la 47 ani? Intrebarea asta ma chinuie de vreo luna incoace! Sa incerc? sa nu incerc? multumesc pt orice sfat!
Tomata
Buna, Adina. Ma bucur sa te citesc aici 🙂
Dar ma intristeaza ce scrii. E oribil sa nu ti se recunoasca meritele si sa simti ca dai tot ce poti si nimeni nu observa. Te inteleg pentru ca am fost si eu de cateva ori in aceeasi situatie. Doare si supara.
Singurul sfat pe care ti-l dau pentru ca l-ai cerut e sa incerci. Pentru ca daca nu incerci, raspunsul e intotdeauna NU. Am citit asta undeva si mereu ma gandesc la asta. Daca incerci, poate e tot NU, dar poate sa fie si DA sau POATE sau MAI TARZIU. Poate afli ce ar vrea oamenii de la tine ca sa lucrezi in domeniu. Acuma, realist vorbind, fara nici un pic de experienta in domeniu poate fi mai greu. Dar nu cred ca e imposibil sa intri macar in domeniu si sa incepi un pic mai de jos. Gandeste-te la ce ai de pierdut daca incerci. Eu cred ca nimic. Un job fara studii e usor de gasit.
Multa bafta!
Greta
Uoff… îmi pare rău că e atât de greu, știu cum te simți… Tare greu mi-a fost și mie la al doilea job în Germania (după 8 ani în aceeași companie, unde începusem de la bandă și demisionam din poziția de team leader adjunct și specialist ultra-experimentat în pătrățica mea, mă cunoșteam cu toată firma – adică vreo 250 de oameni, eram foarte respectată, mi se cerea sfatul etc).
De la asta, să-ncep al doilea job nu doar în firmă nouă ci și în domeniu nou a fost… cumplit. Ca și tine, tot pe un post de asistentă. Colegii nu erau din cale-afară de vorbăreți, mai încasam și câte-o bruftuluială din gama ”dar ți-am arătat asta deja” și persista sentimentul ăla de ”n-o să fiu niciodată în stare să mă descurc ca ei” (care ”ei” erau toți pe poziții superioare mie).
Am vrut de zeci de ori să plec, dar m-am gândit că dacă o fac, tot chinul meu de a învăța un domeniu absolut nou va fi fost degeaba. Am rezistat, cu toate că numai ușor n-a fost. Doi ani și jumătate mai târziu, nu mai sunt demult asistentă, am avansat și atmosfera în colectiv este clar mult mai bună. Cu toate astea, încă nu simt că sunt unde aș vrea să fiu, din niciun punct de vedere. Am multe nemulțumiri acumulate și nu toate au rezolvare.
Dacă mai poți, mai rămâi acolo și după perioada de probă și caută-ți din postura de angajat un alt serviciu. Știu că e simplu de zis, dar cu siguranță îți va fi mai ușor să treci din job în job. Nemaivorbind că te scutești și de bătaia de cap cu înscrisul la Arbeitsamt etc.
Te îmbrățișez strâns 🤗🤗🤗 Hai că după atâta zbucium, musai să urmeze un an BUN!
Tomata
Nu pare vesel nici drumul tau profesional in Germania. Eu nu as vrea sa plec de la firma asta, e totul ok, mai putin asta. Incet-incet ma prind cum se fac toate lucrurile si de la luna la luna e tot mai bine. Numai gandul ca la asa de scurt timp ar trebui sa ma acomodez altundeva si sa mai schimb inca ceva ma ingrozeste. Pana in aprilie cand implinesc 6 luni se pot intampla multe. 🙂
Te imbratisez si eu!
Cristina
Un sfat: zimbeste!
Oamenii sint diferiti, dar in fata unui zimbet, in timp, se pot schimba daca sint multumiti. Fostul patron imi spunea ca asta e atitudinea cea mai buna.
Si eu am schimbat job-ul din april, am o perioada de proba de un an si lucrez de acasa. E groaznic, pentru ca imi lipseste contactul fizic. Imi place sa vad oamenii in jurul meu, imi place sa pot ajuta tot timpul, imi place sa invat, de la distanta totul e mult mai greu.
Iti doresc multa sanatate si multa bafta, Cristina
Tomata
Asa e cu zambetul. Si eu il folosesc des, insa nu intotdeauna e apreciat. Si uneori e drept ca nu imi vine si as vrea sa urlu in loc sa tac.
Sanatate multa si tie si sa se termine odata cu pandemia asta…
Anca
Of, si mie mi-e dor sa ne mai trimita cineva sa radem in alta camera. Good times 🙂
Tomata
:))))))))
Am si uitat de asta, Chiar ca vremuri bune 😛
Diana
Felicitari pentru job. Important este din nou sa iti faci experienta si ca inveti lucruri noi.
Din cate am discutat cu o prietena nemtoaica care locuieste in UK (ca si mine) piata muncii din Germania pare brutala. Nu cred ca m-as descurca sa gasesc job usor, felicitari ca ai reusit!
Legat de atmosfera de birou am avut un flash back cand am fost sa lucrez o saptamana la biroul firmei din Hamburg. In UK era exact acea atmosfera de colegialitate de care zici, foarte prietenosi toti colegii (si erau din toate tarile inclusiv Germania).
In Hamburg… auzeazi si musca, singurele vorbe erau la telefon cu clientii. Am ramas masca, era o atmosfera atat de apasatoare. Iar eu sunt o persoana introvetita, am nevoie de liniste dar acolo eram ca la inmormantare! Atunci mi-am zis ca nu as vrea sa locuiesc / lucrez in Germania. (Dar cine stie poate se vor schimba lucrurile)
Tomata
Multumesc.
Da, din pacate aici, la firma asta foarte nemteasca, asa e. Nu stiu in multinationale, dar stiu cum e la sotul meu la birou. Ma rog, cum era, ca acum face home office. El si colegii lui au pistoale din alea cu “gloante” de polistiren si se mai impusca din cand in cand ca sa isi distraga atentia. Rad, povestesc si sunt doar barbati in echipa de IT, deci nu peste tot e la fel. Insa tind sa cred ca in majoritatea locurilor.
Pingback: