Ultima împărăteasă

Autor: Anchee Min
Titlu original: The Last Empress
Traducere: Mihaela Negrilă (Polirom), citită în română
Naționalitate: chineză
Gen: roman istoric
Anul apariției: 2007
Nr. pagini: 446 (Polirom)
Ecranizare: –
Alte cărți de același autor: Împărăteasa Orhidee
Nota mea: 4/5

 
Până la Anchee Min, singura autoare pe care am citit-o consecutiv a fost Virginia Woolf. Dar asta doar pentru că o studiam la facultate și aveam o lista exactă de lecturi pentru examen, așa că le-am împrumutat la pachet.

Însă Ultima împărăteasă a fost excepția de la obicei și-am citit-o imediat cum am terminat Împărăteasa Orhidee, că eram prea curioasa ce se întâmplă cu proaspăta regentă a Chinei și îmi plăcuse cartea foarte mult. Mi-a plăcut și Ultima împărăteasă, însă nu chiar la fel de mult ca prima. Și tot în comparație cu prima carte, aceasta e mult mai istorică, mult mai plină de date și fapte și un pic mai puțin despre lumea interioară a împărătesei. Și cum acoperă toată domnia ei, adică peste 45 de ani, asistăm alături de ea la moartea multor personaje cheie, prin urmare la multă, multă durere sufletească.

Dar, de la început. Anchee Min o lasă pe Orhideea, concubina decedatului împărat Hsien Feng, la finalul primei cărți în fruntea Chinei, alături de Nuharoo, împărăteasa de drept. Orhideea devenise egală în rang cu ea, după ce-i dăduse împăratului un fiu, pe care, pe patul de moarte, l-a numit succesorul lui. Totuși, Nuharoo are ultimul cuvânt de spus, așa că Orhideei îi rămâne să se ocupe de treburile statului, din moment ce fiul ei era, de fapt, de drept, al împărătesei. Educația strâmbă pe care aceasta i-o dă, permisivitatea cu care îl crește și nepregătirea pentru a deveni un conducător o fac să sufere pe mamă biologică atât pentru că fiul o preferă pe Nuharoo, dar și pentru că nu poate interveni peste ea să îl educe ca pe un viitor monarh. Peste toată suferința asta, sufletul Orhideei e chinuit de dragostea pe care o simte pentru Yung Lu, generalul uneia dintre armatele Chinei, și de faptul că sub nici un chip nu pot fi împreună. Ar însemna să îi pună în pericol tronul fiului său.

Istoria Chinei și împrejurările în care a fost atacată, asediată, prost condusă, au forțat-o pe împărăteasă să ia niște decizii care n-au fost pe placul ei, a întors oamenii apropiați împotriva ei, a pierdut sprijinul celor pe care se baza, dar în același timp a câștigat oameni care i-au fost loiali până la moarte, chiar și după ce aproape au fost trimiși la executare. Unul dintre cei care n-a mai ținut cont de relația lor a fost cumnatul ei, prințul Kung, cel care ajutase la salvarea ei după primul exil. Părerile lor contrare i-au învrăjbit atât de mult încât acesta a luat decizii de unul singur, fără a le mai consulta pe cele două împărătese, care aveau ultimul cuvânt în orice decizie. N-a fost rău intenționat, doar că nu se puteau pune de acord.

În timp ce la curte toată lumea se lupta să-și impună propria voință și punct de vedere, împăratul Tung Chih n-avea nici un chef să guverneze, iar împărăteasa Tzu Hsi trăia în ignoranță totală după ce nu i se mai aducea mare lucru la cunoștință, China era ciuntită și împărțită în toate părțile: japonezilor, britanicilor, francezilor, americanilor și rușilor. Toți aveau o pretenție la o bucată din imensul teritoriu și toți au primit-o. Orhideea, asemenei soțului său, a trebuit să semneze acte prin care renunța la provincii mărginașe, altfel pornea războiul.

Domnia împăratului Tung Chih e de scurtă durată, pentru că, contractând niște boli venerice, sănătatea i se cam șubrezește. Chiar dacă se însurase și pe ici pe colo mai participa la conducerea țării, doctorii nu-l mai pot salva, iar mama lui trebuie să își reia regența și să găsească un înlocuitor.

Una dintre morțile care m-au întristat a fost cea a eunucului loial al Orhideei, An-te-hai. Trimis într-o misiune pe mare, cu dorința de a călători în suflet, a fost ucis după ce a intrat de bună voie în gura lupului. Orhideea n-a avut decât târziu certitudinea, deși bănuia, că Nuharoo și propriul ei fiu, împăratul, și-au dat acordul ca acesta să fie ucis.

După ce împărătesele au ales alt împărat și l-au înfiat pe fiul cel mic și torturat al surorii Orhideei, după ce alt eunuc i-a devenit umbră, lucrurile nu reintră în normal. Guang-hsu e crescut de data aceasta așa cum voise împărăteasa să-l crească pe fiul ei biologic. Însă face și cu el destul de multe greșeli, astfel încât acesta, sub o influență foarte proastă, pune ca mama lui să fie ucisă.

Aș putea continua cu multe alte nebunii de genul, dar mă opresc la aceeași constatare din cealaltă carte: sa fi împărat/rege/prințesă etc nu e deloc o fericire, dimpotrivă, e una dintre cele mai mari nenorociri. Mai ales atunci când n-ai tăria de caracter, priceprea și sprijinul de a conduce țara pentru a o duce pe culmile prosperității și ale victoriei. Se spune despre Tzu Hsi că a fost un monarh sângeros, nemilos și că țara a dus-o destul de prost în timpul celor două regențe ale sale. Cu toate astea, orientată către cultura modernă, abilă în decizii și descurcăreață, a reușit să conducă China timp de peste 45 de ani și apare în toate topurile și articolele despre cele mai influente și remarcabile personalități feminine ale țării ei. Anchee Min îi dă vocea pe care urmașii și întreaga lume trebuie să o audă. Ambele cărți a căror protagonistă e sunt, din punctul meu de vedere, un drept la replică, o justificare pe care care în timpul domniei n-a fost posibil să o dea.

Mi-a fost milă de Yehonala, de continua ei zbatere, de durerea în care și-a dus toată viață fiind ținta neobosiților ei dușmani, dintre care mulți nu puteau accepta că sunt conduși de o femeie. Mi-a fost milă că i s-a refuzat bucuria maternității și de a-și educa fiii așa cum credea ea (și avea niște principii foarte sănătoase), mi-a fost milă că sufletul ei care tânjea dupa iubire n-a fost alinat niciodată. M-au amărât toate piedicile care i s-au pus, toate obstacolele care s-au ridicat înaintea ei, toate interdicțile, toate limitele, toată aparența că poate face ce vrea.

Și din cartea asta, la fel ca din prima, am învățat o grămadă de detalii despre istoria Chinei, pe care chiar dacă nu mi le amintesc acum, se vor ivi momente în care memoria mi le va arunca în față și mă voi mira că am ținut minte.

Ultima împărăteasă poate fi plictisitoare pe ici pe colo din cauza multor detalii istorice și strategice, din cauza prea multor fapte și personaje, dar Min face o treabă excelentă atât cu partea profesională, cât și cu cea personală a împărătesei. Totuși, cred că dacă n-o citeam imediat după prima parte, nu știu dacă mi-ar fi plăcut la fel de mult. Așadar le recomand împreună.