Eleganța ariciului
Titlu original: L’Élégance du hérisson
Naționalitate: franțuzoaică
Gen: roman
Anul apariției: 2006
Nr. pagini: 359 (Gallimard)
Traducere: Ion Doru Brana (Editura Nemira) – citită în franceză
Ecranizare: Le hérisson
Alte cărți de același autor: –
Nota mea: 4/5
Din zece cărți citite de la începutul anului, șapte sunt scrise de femei. Nu mi-am propus asta, dar așa s-a întâmplat să aleg lecturi bazate mai degrabă pe țara de proveniență a autorilor decât pe sexul lor. La fel ca și Anotimpul fructelor de mango și Eleganța ariciului se afla pe lista recomandărilor cititorilor blogului. Diferența e că pentru ultima am auzit o grămadă de laude și era deja pe lista mea de lecturi. Recomandarea i-a grăbit însă lectura, deși după nume aș fi putut paria că Muriel Barbery e scriitoare de limbă engleză și nici nu m-aș fi gândit că e franțuzoaică. Iar dacă o carte e scrisă în original în franceză sau engleză, o citesc în original, deși nu întotdeauna cu franceza e la fel de simplu ca și cu engleza. Dar mă străduiesc, citesc de două ori și tot nu mă las. Așa a fost și cu Eleganța ariciului: începutul a fost mai greu, dar dupa câteva pagini, lectura mergea șnur. Nu și povestea însă. Am intrat în ea mai greu, abia după jumătate de carte și ăsta e motivul pentru care i-am dat doar 4 și nu 5 stele.
Eleganța ariciului e povestită prin două voci: cea a lui Renée Michel, portăreasă îNtr-o clădire de bogătași și Paloma Josse, o elevă locatară în aceeași clădire. Ambele au în comun inadaptarea socială, o inteligență care nu-și găsește exprimarea în niciuna dintre ele și o viziune asupra lumii destul de suspicioasă. Ah și dragostea pentru pisici și cultura japoneză.
Renée Michel are 54 de ani, e văduvă, urâtă, grasuță, mignonă, mizantropă, dar deosebit de inteligentă, citită și cultă. Îi plac toate artele, e fascinată de tot ce ține de Japonia, e înnebunită după blockbusterele americane și îl citează și pe Eminem dacă-i cazul. E portăreasă de 27 de ani, cunoaște toate familiile care locuiesc în clădire, toate hibele și toate ifosele lor. Prietena ei cea mai bună este Manuela, menajera aceleiași clădiri, iar companionul ei nelipsit e Leo, pisica portocalie botezată însă dupa Lev Tolstoi (care în franceză e Leo). Scopul lui Renée e să nu iasă în evidență cu nimic, să nu cumva să-și trădeze această a doua natură, să nu dea de bănuit că e mai mult decât ce se așteaptă lumea de la ea să fie. E de-a dreptul obsedată să nu spună nimic ce ar putea lăsa de înțeles că a deschis vreo carte în viața ei.
Paloma e mezina familiei Josse, care le 12 ani e prea inteligentă pentru vârsta ei, prea desteaptă pentru familia ei, prea inadaptată generației sale. Așa că plănuiește ca în ultima zi de școală să se sinucidă. Nu-și vede utilitatea pe lumea asta în care nimeni n-o înțelege și nici ea nu înțelege pe nimeni. La școală face eforturi pentru a părea mai proastă, mai slab pregătită, se chinuie să nu strălucească la nimic și cu toate astea tot e cea mai bună din clasă. Sora ei mai mare, Colombe (porumbel în franceză) îi pare o snoabă și-o cretină pe care n-o suportă, iar mama ei, psiholoagă, e, în viziunea Palomei, o superficială și-o spălată pe creier de psihologul propriu.
Cele două naratoare nu interacționează mai mult de strictul necesar, care e aproape nul în prima jumătate de carte. Liantul dintre ele apare la jumătatea cărții și se numește Kakuro Ozu, primul locatar al clădirii care se mută într-un apartament pe care nu-l moștenește, ci-l cumpără. Stând toată ziua la poartă, Renée observă obiectele de artă care sunt cărate și aduse pentru apartamentul lui. De partea ei, Paloma povestește despre unul dintre puținele momente de euforie pe care le simte în ultima vreme și-acela e când are șansa să vorbească cu dl. Ozu în japoneză, când se nimeresc împreună îl lift. Ambele protagoniste devin fascinate de japonez, dar mai mult de atât, toți locatarii sunt intrigați și curioși de apariția lui. Kakuro Ozu e pe buzele tuturor și toți vor să-i intre în grații. Evident fiecare cu alt motiv, însă cele mai pure sunt ale Palomei. Renée nu dorește atenție, dar tot îi stârnește curiozitatea. Sentiment ce se dovedește a fi reciproc pentru că pe dl. Ozu, masca lui Renée nu-l păcălește. Nici pe Paloma în întregime, dar ea nu e atât de intrigată pentru a săpa mai adânc. Kakuro însă o face. Îi bănuiește natura ascunsă și o prinde în capcană când îi vorbește despre ceva și portăreasa răspunde, fiind luată de val de subiect. Îi e de ajuns un singur răspuns, scurt, pentru a deveni obiectul interesului dlui. Ozu.
Între timp, însă, japonezul se împrietenește mai mult și cu Paloma, cu care discută și despre Madame Michel și despre adevărata ei natură. Amândoi își propun să o descopere și să n-o lase să se irosească în cămăruța ei de la parter. Paloma îi cere mamei ei s-o lase să stea cu portăreasa, iar dl. Ozu o invită la cină la el în apartament. Renée, deși e o întregă zdruncinare a lumii ei, acceptă și cu ajutorul Manuelei, se pregătește, se coafează și acceptă invitația la cină. Se leagă între ei o legătură bazată pe seducția minților, o înțelegere și-un respect reciproc cu care Renée nu e obișnuită, dar care îi dă o nouă viziune asupra lucrurilor. În același timp, Paloma o descoperă și ea puțin câte puțin pe Renée și Renée e plăcut surprinsă de natura fetei.
Totuși, ceva pune capăt acestor relații care încep să se infiripe, acestor descoperiri care bucură lumile celor trei personaje. [spoiler] Într-o dimineață, din dorința de a ajuta un cerșetor, Renée e lovită de un camion și moare. [/spoiler] Însă ce se întâmplă îi schimbă definitiv pe cei trei.
Titlul cărții e explicația pe care Paloma o dă în jurnalul ei:
Mme Michel, elle a l’élégance du hérisson : à l’extérieur, elle est bardée de piquants, une vraie forteresse, mais j’ai l’intuition qu’à l’intérieur, elle est aussi simplement raffinée que les hérissons, qui sont des petites bêtes faussement indolentes, farouchement solitaires et terriblement élégantes.
Pe românește, o traducere brută: dna. Michel are eleganța unui arici: în exterior e plină de țepi, o adevărată fortăreață, dar în interior e la fel de rafinată ca aricii, ființe cu o falsă indolență, puternic solitare și teribil de elegante.
Mi-a plăcut mult cartea, în special de când apare dl. Ozu, dar asta nu înseamnă că nu mi-a plăcut să le descopăr pe cele doua eroine și din poveștile lor. Paloma, deși nu-și propune, e chiar amuzantă, iar Renée e foarte strategică în a-și ascunde firea și pasiunile. O recomand cu căldură și-s sigură că la sfârșitul anului va apărea în topul celor 10 cărți preferate. Unde mai pui că la final abia m-am abținut să nu plâng? Eram în tren, deci nu puteam să dau frâu liber emoților.
17 Comments
Cami
Da, si eu am citit-o acum doi sau trei ani si mi-a placut tare! Tin minte ca la un moment dat spune ceva si de camelii, ceea ce mi-a facut-o si mai draga! 😉
Tomata
da, cameliile erau cele care l-au salvat pe un fost locatar. care se intoarce sa o intrebe pe Madame Michel ce fel de flori sunt. 🙂
miha
Hmmm, mi-am cumparat cartea usor spre recent, am si primit-o cadou de la sora mea de Paste (am returnat-o ulterior!) si am tot incercat sa citesc. Nu prea m-a prins, pe alocuri mi s-a parut greoaie, cred ca stilul de a scrie al doamnei nu e pe gustul meu, dar incerc sa o parcurg totusi. Si nu ti-am citit recenzia, doar spilcuit si vad ca i-ai dat si nota mare, deci merita efortul.
Tomata
si mie mi s-a parut cam greoaie si putin plictisitoare la inceput, dar nu suficient de tare cat s-o abandonez. pana la urma s-a dovedit a fi o alegere buna 🙂
Amalia
Este si la mine pe lista de lectura, am comandat-o recent de pe libris.
Deocamdată așteaptă sa-i vina rândul, dupa “Despre dragoste si alți demoni” a lui G.G. Marquez.
Andreea
Iar eu, de cand am citit-o, beau ceai verde cu iasomie…:-)
Laura Bucur
Dar tu nu faci decât să-mi stârnești emoții prin articolele tale!
Am citit-o acum 2 ani, e încă vie, poate și pentru că, între timp, nu am reușit să mai citesc ceva așa frumos.
Tomata
hehe, multumesc 🙂 asta e intentia.
nici eu nu cred ca o voi uita prea repede.
CristinaTM
Mi-a plăcut foarte mult și mie. Deși nu se încadrează în tipologia lecturilor mele, Eleganța ariciului are un ”je ne sais quoi” care te prinde și te ține acolo, lângă personaje. Am citit-o acum, în iarnă, și cred că și la mine va fi în top 10 pentru anul 2015.
Tomata
pai? de ce nu se incadreaza?
Pingback:
Pingback:
beatrice lupu
ii povesteam sotului meu eleganta ariciului si pentru ca i-a sunat telefonul, am intrerupt povestea; am tastat eleganta ariciului pe net si blogul tau a fost prima optiune; am descoperit cartea dupa ce am vazut filmul si nici acum nu stiu ce mi-a placut mai mult cartea sau filmul; iti dai seama cat m-a impresionat daca ma obsedeaza si acum la aproape un an de la vizionare/lectura; iti urmaresc tribulatiile din berlin, ma bucur si sufar odata cu tine; iti doresc sa-ti fie din ce in ce mai bine si sa fiti o familie implinita si fericita; pace si iubire in casa si in berlin
Pingback:
Pingback:
Adina
Mi-a placut cartea foarte mult si, deopotriva, ma indigna incapatanarea lui Renee de a ramane in anonimat, de a nu-si etala vastele ei cunostinte nimanui. Bine ca a aparut Kakuro Ozu, omul care le-a unit pe cele doua fiinte si care le-a permis sa se cunoasca singure si intr-un mod firesc.
Unele gandiri ale lui Renee sunt greoaie, ce-i drept, multi termeni de care eu habar n-aveam, dar facand abstractie de acest lucru, firul povestii e amuzant, incitant si…imprevizibil la final.
Andrei
Am terminat-o aseara, tot asa, in public. Dificil