OneRepublic la Viena

Mă pregăteam să plec la Berlin, să-i văd pe OneRepublic în februarie, pe 28. Mama mea a murit cu o zi înainte să pornim la drum. Nu mi-a mai păsat de concert, nu ne-am mai dus.

Prin vară, m-am uitat din nou să văd dacă se mai întorc prin Europa și unde aș putea merge să-i văd. Iar ascultarea albumului Native pe repeat în mașină, difuzarea în heavy rotation a ultimului extras pe single, Love Runs Out, la radioul pe care îl ascultăm la lucru, n-au făcut decât să-mi reaprindă pofta de a-i vedea live. Și-am văzut că cel mai apropiat oraș de noi era Viena. N-am stat pe gânduri, mai ales că prinsesem curaj de-a pleca prin alte țări la concerte, după ce-am fost la Robbie la Budapesta. Am vorbit cu Elena, care e deja oficial perechea mea pentru evenimente de genul, și nu ne-a trebuit mult să ne luăm bilete pentru Viena.

Ne-am luat și partenerii din dotare și-am petrecut un weekend frumos în capitala Austriei. N-am văzut mare lucru din ea pentru că nici n-am avut timp, nici chef. Am văzut-o deja de două ori, nu mai prezenta interes pentru mine. Așa că am fost la shopping și-am fost destul de fericită cu asta.

Viena vs. Budapesta

Trebuie neapărat să fac comparația asta pentru că n-am cum altfel. Dacă la primul concert în afara țării, mă declaram dezamăgită de organizare, la al doilea n-am decât cuvinte de laudă. Totuși, parcă nici la Viena n-a fost atât de bine organizat ca și la București. Dar oricum bate Budapesta la funduleț. Să vă explic. Știam din experiențele trecute că dacă vrei să vezi și artiștii, nu doar să asculți muzica și să-i vezi pe ecrane, ar fi bine să te prezinți la fața locului cu câteva ore bune înainte. Din motive care n-au ținut de noi, ci de trafic neprevăzut, n-am ajuns la sală la 16:30, cum am planificat, ci pe la vreo 17 și ceva. Evident că cele trei cozi erau deja destul de lungi. Ne-am pus frumos la cea care era pentru intrarea de pe biletul nostru și încet încet ne resemnam că nu îl vom vedea pe Ryan la față. Chestia era că nici nu ne doream foarte, foarte tare. Spre deosebire de concertele lui Lady Gaga, Bon Jovi și Robbie Williams, la OneRepublic venisem în special pentru muzica live. Lady Gaga și Robbie Williams au avut spectacole cu decoruri, cu dansatori, cu scenete, cu multă vorbărie. De la trupe pop-rock/rock nu te aștepți la asta, așa că poți sta și altundeva decât în prima linie.

Buuuun. Prima chestie care ne-a plăcut: câțiva membrii din organizare au venit să ne verifice biletele și să ne pună brățări de intrare înainte să se dea drumul înainte. Să nu se mai piardă timpul cu asta la intrare. A doua: scria pe bilet că la 18:30 se deschid porțile. La 18:30 fix, asta s-a întâmplat. Chestia e că acele cozi deja nu mai erau linii, ci o bulucire către intrare. Cu toate astea, nu ne-am împins ca animalele, cum s-a întâmplat la Budapesta. Am ajuns la intrare, unde nu era una singură, ci vreo 10 (din nou spre deosebire de Budapesta unde erau două porți mai mari și toată lumea alerga spre ele când s-a tăiăt banda). Un security guy ne controla în poșete și ne confisca sticlele de plastic și tuburile de deodorant, pentru că austricele țin la igienă. Nu și cele care au stat lângă mine, dar asta-i altă poveste. O tanti de la security ne percheziționa să n-avem obiecte contondente sau mai știu eu ce. Am intrat în clădire și aveam drum liber către sala de concert. În timp ce austriecele își lăsau hainele la garderobă, noi am alergat către gardurile delimitatoare. Am găsit loc lângă gard, eram fericite. La un moment dat vine o tipă și ne întreabă de ce avem brățări galbene pe mâini. Ne uităm la ele: n-aveau. Ne uităm la cei de după gard, ăia aveau. Am luat-o la fugă să intrăm în linia întâi și așa se face că am ajuns iar în față și l-am văzut și pe Ryan.

La 19:30, ora la care scria pe bilet că începe concertul, au cântat în deschidere trupa Kongos, care nouă nu prea ne-a plăcut. Iar când am văzut că nu se mai opresc și tot cântă timp de 45 de minute, ne-am cam ofticat un pic. Ne-am revenit când au părăsit scena. După care ne-am enervat la loc, pentru că OneRepublic s-au lăsat așteptați alte 40 de minute. Așa se face că au urcat pe scenă abia la ora 21 fără 10. Ne dureau picioarele, spatele, gâtul, eram și nervoase, dar, ca de obicei, toate astea se risipesc când artiștii pentru care ai bătut atâta drum îți apar în fața ochilor.

Mă rog, greșit spus „îți apar în fața ochilor” pentru că la prima melodie, Light It Up, am văzut o cortină albă și umbrele lor.

După care, everything lit up

Stăteam aproape de o boxă și simțeam basul atât de puternic în piept că aveam impresia că se vedea ca în desene animate când îi bate inima lui Pluto când se îndrăgostește.

Ne-am potolit puțin entuziasmul când a urmat Secrets, dar am cântat alături de Ryan. Apropos de cântat, nu știu dacă-mi joacă memoria feste, dar cred că a fost concertul la care publicul a cântat cel mai mult. Strofe întregi, refrenuri, chiar și parțile instrumentale cred că le-am cântat cu Ryan. Dintre toate concertele pe care le-am văzut, acesta este primul la care am cântat aproape toate versurile. Deși toți ceilalți pe care i-am văzut pe scenă sunt muzicieni pe care îi ador și pe care îi ascult mereu, parcă la ei n-am fost așa bine pregătită ca la OneRepublic. :)) Mi-am făcut temele din timp.

O altă comparație, că nu mă pot abține: OneRepublic n-au fost atât de vorbăreți ca alții pe care i-am văzut. Au salutat abia după a treia melodie, Ryan a introdus Something I Need destul de pe scurt, dar foarte prietenos, iar spre sfârșit i-a flatat pe austrieci spunându-le că Viena e cu siguranță în top 5 al preferințelor lor. Și că deși au cântat de multe ori la ei, or să se reîntoarcă oricând și de ori de câte ori cu aceeași plăcere. Alte chestii nu-mi amintesc, dar nimic memorabil.

M-am supărat puțin că Ryan părea să prefere mai mult partea dreaptă a scenei decât cea stângă, unde stăteam noi. Nu și-a împărțit egal timpul în spațiu, dar e OK, l-am văzut destul de aproape. A cântat la pian, la chitară, în mijlocul scenei, pe pasarelă, aproape de fani.

N-au cântat melodia mea preferată, Burning Bridges, însă s-au revansăt din plin cu I Lived, Counting Stars și Love Runs Out, când efectiv am crezut că sare scena în aer. Exploziv e un cuvânt sărac pentru a descrie ce s-a întâmplat la melodiile astea. O mostră:

Au plecat după ce-au cântat una dintre melodiile mele preferate, I Lived, iar când s-au întors la bis ne-au cadorisit cu Love Runs Out, What A Wonderful World și If I Lose Myself.

La anul vin în România, pe 4 iunie la Arenele Romane. Cu siguranță voi ajunge și la alte concerte de-ale lor dacă la ăla nu ajung. Dar nu-i ratați, sunt bestiali în concert.

One Comment

  • Somebody

    Ce frumos <3 Ce bine ca vin la anul :D. Să nu uit să-mi iau bilet.
    Sper ca la anul să poposească pe la noi prin ţară, sau măcar prin împrejurimi şi cei de la U2.
    Apropo de cântat la concerte..la toate concertele celor de la Depeche Mode la care am fost (la noi din ţară,de două ori) şi prin alte ţări, am cântat (eu şi tot stadionul) nonstop..de la prima, la ultima melodie.La nici un alt concert de până acum, nu am cântat încontinuu, ca la cele ale celor de la DM (bine..sunt şi fană înrăită de peste 20 ani)

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

CommentLuv badge