Și munții au ecou

and-the-mountains-echoedkhaled-hosseiniAutor: Khaled Hosseini
Titlu original: And the Mountains Echoed
Naționalitate: afgan
Gen: ficțiune
Anul apariției: 2013
Nr. pagini: 402 (Riverhead Books)
Traducere: Andreea Giorgiana Nicolae (Ed. Niculescu) – Citită în original
Citate: And the Mountains Echoed
Ecranizare: –
Alte cărți de același autor: Vânătorii de zmeie, Spledinda cetate a celor o mie de sori
Nota mea: 5/5

 

Oficial, sunt la zi cu cărțile lui Khaled Hosseini. Aș mai fi amânat puțin plăcerea de a-l citi, dat fiind că doar anul trecut am citit Splendida cetate a celor o mie de sori, însă Oana l-a pus repede pe listă la book club-ul de la lucru, așa că până la viitoarea sa carte, cine știe cât mai am de așteptat.

Spre deosebite de celelalte două cărți ale sale (Cetatea și Zmeiele), Și munții au ecou are o structură foarte diferită și aș spune chiar originală, din punctul meu de vedere, pentru că n-am mai întâlnit-o până acuma în nici o altă carte. Romanul ăsta seamănă mai mult cu o colecție de nuvele pentru că fiecare parte a ei își are povestitorul și firul ei. Dacă la început un tată le spune celor doi copii ai lui povestea Divului, la sfârșit, fiica unuia dintre acești copii pune capăt firului povestirii care le-a străbătut pe toate celelalte. M-a surprins în mod plăcut că naratorii au fost atât de neașteptați, încât cartea părea mereu proaspătă cu fiecare capitol nou. Totuși, tensiunea e trunchiată cumva, pentru că, spre deosebire de celelalte cărți ale sale, aceasta aprinde și stinge drama în fiecare capitol. Continuările poveștilor din capitolul precedent sunt redate prin vocea unor personaje care apar razant într-o altă poveste, unele dintre ele părând niște figuranți, atât de neimportante par. Cu ajutorul lor ni se dezvăluie ce se întâmplă cu personajele pe care le-am crezut inițial a fi principale și care n-ajung să termine ce au de spus; ni se oferă și-un alt punct de vedere (prin tehnica oglinzilor paralele), dar ni se introduc și destine separate. Din categoria asta fac parte capitolele în care vorbesc Idris, cel care într-o altă povestire era un vecin aparent neimportant, Markos Varvaris, un grec care primește în dar o casă în Afghanistan și Adel, fiul unui criminal de război, care trăiește cu impresia că tatăl său e cel mai bun om de pe pământ. Celelalte capitole sunt narate de membrii aceleiași familii.

E destul de greu să povestești subiectul acestei cărți, fără să divulgi prea multe secrete, dar o să încerc, pentru că sunt atâtea detalii pe care e foarte probabil să le uit, dacă nu le notez undeva. O să încerc să evit spoilerele, pentru că-i păcat să citiți cartea asta știind prea multe înainte. E o surpriză continuă. Așa că dacă v-am făcut cât de cât poftă de ea, mai bine reveniți să citiți părerea mea după ce-ați terminat.

Abdullah și Pari sunt cei doi frați cărora li se povestește despre Div, un spirit rău, care pentru a le da oamenilor prosperitate, cere la schimb un copil. O dată la 7 ani, deasupra casei cuiva se abate această nenorocire, iar în anul cu pricina, Divul îl ia pe cel mai iubit copil al unui tată cu mai mulți copii. Dacă se opune, tot ținutul va seca până vor muri toți oamenii care locuiesc acolo. Cu inima ruptă-n bucățele, omul își dă copilul Divului, dar pentru că neliniștea și dorul nu-i dau pace, pleacă după câtva timp să-și regleze conturile cu spiritul. Vrea doar să-și mai vadă fiul o dată, chiar dacă asta înseamnă moartea sa. Divul îl primește în casa lui și-i arată cum trăiește copilul alături de alții pe care i-a luat în alți ani. Într-un Paradis al copiilor, toți  aleargă și se joacă împreună, sunt sănătoși și bine hrăniți și nu par să aibă vreo grijă pe lume. După ce-i arată ce se întâmplă cu copiii, Divul îl pune pe bătrân să aleagă: îl ia acasă și va fi nefericit toată viața lui sau îl lasă acolo și nu se va mai gândi la el. Muncit de această decizie grea, tatăl alege totuși să-l lase pe fiul său în Paradisul Divului. Pleacă îndurerat, însă spiritul îi face cadou uitarea. Singura apucătură din nebunia care-l cuprinsese înainte să plece, e statul în fața casei și privitul înspre munți. De acolo aude o chemare și într-acolo trage sufletul lui.

Am redat povestea lui Saboor pentru că are ecouri puternice pe parcursul cărții. Asemenea bătrânului din poveste, tatăl lui Pari o dă unor oameni bogați, atât pentru a-și putea întreține familia săracă, dar și pentru a-i putea oferi o viață mai bună. Asemeni bătrânului, Pari, crescută la mii de kilometri de Afganistan și de familia ei, aude mereu o chemare înspre ceva ce nu cunoaște și nu înțelege.  După ce micuța e dată unei familii bogate din Kabul, Abdullah, fratele mai mare, cel care a avut grijă de Pari, rămâne îndurerat în sânul familiei lui, alături de mama sa vitregă, Parwana. Ai fi foarte tentat să o urăști pe această mamă vitregă, care la început nu pare prea diferită de mamele vitrege din poveștile noastre. Însă când Hosseini îi dă dreptul la replică, aflăm ce viață nefericită a dus de când s-a născut. Cât de înlăturată a fost de oamenii din jurul ei, pentru că toți o preferau pe Masooma, sora ei geamănă, mult mai frumoasă decât ea. Cât de neiubită și de nebăgată în seamă s-a simțit mereu.

Parwana mai are și-un frate, Nabi, care lucrează că șofer în casă unui om bogat din Kabul. El e cel care propune și duce la îndeplinire planul de a o vinde pe Pari unei familii bogate, atunci când se îndrăgostește de Nila Wahdati și aceasta își dorește un copil, pentru că nu poate avea unul cu soțul ei. Povestea spusă de Nabi mi-a plăcut cel mai mult, poate pentru că tonul ei, stilul lui Hosseini e atât de umil și dă impresia că Nabi e un om atât de bun, deși păcate are și el. Nabi trăiește în casa lui Suleiman Wahdati îndeplinind mici sarcini și observând tot ce se întâmplă în jurul lui. După ce stăpânul său are un atac cerebral și rămâne paralizat, Nila îl părăsește și se mută cu Pari la Paris. Pierzând-o pe femeia pe care o iubește, Nabi rămâne o viață întreagă lângă soțul ei, având grijă de el. Drept mulțumire, Suleiman îi lasă lui toată averea sa.

Când medici din toată lumea vin în Afganistan pentru a-și oferi serviciile după război, în casa lui Nabi se stabilește un grec, chirurg estetician. Markos Varvaris e destinatarul lungii scrisori în care Nabi își povestește viața și pe care îl roagă s-o citească după moartea lui. In capitolul povestit de Markos o cunoaștem pe Thalia, prietena lui din copilărie, care a fost mușcată de un câine și care toată viața trăiește cu o chipul mutilat. Deși Markos este chirurg estetician și i-ar putea reda oricând normalitatea Thaliei, prietena sa se opune cu vehementă. Chipul mutilat a devenit normalitatea ei și nu vrea să mai schimbe nimic.

In capitolul povestit de Idris, vecinul lui Nabi, care se întoarce în Afganistan, după ce familia sa a emigrat în SUA, Abdullah apare foarte scurt. Surprins în restaurantul său din America îl vedem împreună cu familia lui, dar mai ales cu fiica sa, Pari. Povestea pe care o spune Idris e cea a vizitei sale în Kabul, unde s-a întors pentru casa părinților săi. O cunoaște pe Roshi, o fetiță desfigurată în război, de care se atașează și căreia îi promite că o va opera în America. Întors acasă, la soția și cei coi copii ai săi, la casa imensă și la televizorul cât peretele, Idris își lasă promisiunea să moară, dezamăgind-o pe Roshi, însă rămânând mereu cu un regret în suflet.

Povestea lui Adel prezintă cum stau lucrurile după război în satul din care au plecat Abdullâ și Pari, dar îl mai aduce în discuție și pe fratele vitreg al celor doi, copilul Parwanei pe care am uitat cum îl cheamă. Nu mi s-a părut foarte interesantă partea asta, dar nici nu mi-a displăcut.

Ce a fost însă mai interesant și chiar mi-aș fi dorit să aflu despre ea, e viața Nilei de la Paris. Nila, o femeie cu un stil de viață foarte incompatibil cu Afganistanul, e poetă, vorbește și scrie deschis despre sex, bea, fumează și dansează la petrecerile pe care le dă când e căsătorită cu Suleiman. Comportamenul care îl uluiește pe Nabi nu-l poate afișa decât într-o țară mai permisivă decât Afganistanul. Astfel că după ce soțul ei rămâne paralizat, își ia fata și-o crește la Paris. În capitolul scris sub formă de interviu, aflăm de la Nila și despre relația cu fiica ei adoptată, foarte diferită ca fire de mama ei. Nila este o femeie superbă, care atrage atenția imediat cum intră în cameră, iar Pari vede în mama ei, de multe ori, o divă cu prea multe ifose. Uneori i le acceptă, alteori i le aruncă în față. Oricum nu e o relație mamă-fiică foarte călduroasă, dar datorită Nilei, Pari nu trebuie să ducă viața grea din Afganistan, asta-i sigur.

Cel care pune capăt acestei saga de familie este capitolul povestit de Pari cea mică, fiica lui Abdullah. Foarte plin de informații, acest capitol vorbește despre viața lor din America, despre dragostea tatălui său pentru eă și despre sacrificiile pe care ea le face în numele acestei iubiri. Renunță la talentul ei, la o facultate cu pretenții pentru că i-ar rupe inima părintelui dacă ar pleca de lângă el. Pierduse odată o Pari, nu vrea să o mai piardă și pe a doua. După moartea mamei ei, tatăl său se îmbolnăvește de Alzheimer. Iar când Pari cea mică reușește s-o aducă pe Pari cea, deja, bătrână să îl cunoască pe fratele de care a fost despărțită, Abdullah, care a trăit mereu cu această dorință în suflet, n-o mai recunoaște.

Iar am divulgat o grămadă de detalii și cu greu m-am abținut să nu dau și mai multe. Însă efectul pe care îl au cărțile lui Hosseini asupra mea e atât de puternic, încât scriu tot ce-mi amintesc pentru a mă putea bucura de el și peste ani, când recitesc recenzia. Cartea sigur n-ajung s-o recitesc, însă măcar cuvintele și impresiile mele să îmi fie la îndemână.

Veți găsi în Și munții au ecou o grămadă de ecouri, personaje care răsună în alte viitoare. Veți găsi două femeie blestemate cu o frumusețe care le-a împiedicat să fie iubite sau fericite (Nila și Masooma), alte două femei care duc greutatea întregii familii pe umerii lor (Parwana și Pari cea mică), altele două care se confruntă cu desfigurări (Thalia și Roshi), doi doctori pe care drumurile îi aduc în Afganistan (Idris și Markos) și doi oameni încătușați de îngrijirea unor oameni bolnavi, dar care s-au resemnat cu destinul lor astfel încât nici nu știu cum să trăiască fără o povară pe umeri (Nabi și Pari cea mică).

La fel ca în toate cărțile lui Hosseini de până acum, și la finalul acesteia cineva primește un cadou. O fărâmă finală din sufletul unui om, un fel de mângâiere, de punct al poveștii. În cartea asta a fost cutia cu pene pe care Abdullah le-a colecționat pentru Pari.

Gata, mă opresc, că dacă mai continui, îmi tot vin idei și spun tot. Citiți cartea, n-o să vă pară rău.

3 Comments

  • Doris

    Am terminat Spendida cetate a celor 1000 de sori. Ioai….minunata carte!!! MI-a parut tare rau cand am inchis cartea. E asa de frumoasa… Cum am terminat cartea, m-am dus direct la librarie si mi-am luat “Si muntii au ecou” si “Vanatorii de zmee”. Abia astept sa le incep 🙂

  • Vicky

    Ce ochi mari am facut cand am vazut titlul articolului 😀 Acum o citesc deci trebuie sa skip pana o termin 🙂

  • ioana

    Am citit acum doi ani’ Vanatorii de zmee’si am reusit ieri sa termin de citit “Splendida cetate a celor o mie de sori”.Mi-au placut la nebunie si acum caut sa citesc cea de-a treie lui carte;iti multumim KHALED HOSSEINI asa aflam adevarul

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

CommentLuv badge