Fortăreaţa albă

Autor: Orhan Pamuk
Titlu original: Beyaz Kale
Nationalitate: turc
Gen: ficţiune
Anul apariției: 1985
Nr. pagini: 145 (Faber and Faber)
Premii: Independent Foreign Fiction Prize (1990)
Ecranizare: –
Nota mea: 3/5
Alte recenzii de același autor: Istanbul, memoriile unui oraş

Fortăreaţa albă mi-a aterizat în mâini doar pentru că Anca a propus-o pentru Clubul de carte. Nici măcar nu auzisem de ea, dar făcând deja cunoştinţă cu Pamuk, m-am apucat de ea cu incredere. Părea chiar promiţătoare, doar că la un moment dat erau deja prea multe schimbări între personaje la nivel ipotetic încât am avut impresia că recitesc Magicianul de Fowles. Mai mult de atât, nici măcar întrebarea pe care îşi clădeşte Pamuk romanul – „De ce sunt ceea ce sunt?” – n-a reuşit să facă din cartea asta ceva deosebit. Desigur, n-o consider o pierdere de timp, că ceva-ceva tot mi-a plăcut, dar dacă cineva mi-ar cere o recomandare de carte, cu siguranţă Fortăreaţa albă n-ar fi printre primele titluri care mi-ar veni în minte.

Aş spune despre ea că e o carte pentru bărbaţi, pentru că subiectul e unul interesant mai mult din punctul lor de vedere, cu atât mai mult cu cât nu apare nici o femeie în ea. Întemniţări, invenţii, strategii, jocuri ale minţii, cuceriri, războaie, arme, schimburi de identitate – astea ar fi cuvintele cheie care ar defini cartea lui Pamuk.

Despre ce e vorba: un tânăr italian învăţat e luat prizonier de turci după ce vasul pe care călătoreşte e atacat. Pentru că pare să fie medic – nu e, dar cunoştinţele sale de anatomie îl ajută să trateze bolnavii din temniţe – îi atrage atenţia unui Paşă, care îl ia sub protecţia sa. În casa lui întâlneşte un tânăr de vârsta lui, care-i seamănă leit, dar care nu pare să fie surprins de această asemănare. Când paşa îi cere să se convertească la islamism, italianul refuză, ba mai mult, preferă să fie ucis decât să îmbrăţişeze o religie în care nu crede. Gestul lui îi atrage atenţia lui Hoja, sosia lui, care, impresionat, îl ia sub protecţia lui şi-i cere să-l înveţe tot ce ştie. Împreună încep să studieze, să scrie tratate, să experimenteze şi să descopere lucruri noi. Lumea din jur pare să observe asemănarea izbitoare dintre ei, însă Hoja nu pomeneşte nimic despre asta. Într-o zi, italianul îi povesteşte că a avut un vis în care Hoja s-a întors în Italia în locul lui, s-a căsătorit cu logodnica lui, iar la nuntă nimeni nu şi-a dat seama că nu e el, în timp ce adevăratul italian privea dintr-un colţ şi nimeni nu-l recunoştea.  Italianul îl ajută pe Hoja să înţeleagă şi să înveţe tot ce ştie el, dar de fiecare dată când îşi prezintă ideile în faţa Paşei, acesta ştie că nu Hoja e cel care vorbeşte şi nu lui îi aparţin aceste cunoştinţe. Tot ce-şi doreşte italianul e să plece din Turcia şi să se întoarcă la familia lui, însă anii trec şi sentimentele pentru Hoja se transformă din admiraţie în ură. Începe să se joace cu mintea lui, să-l facă să spună sau să gândească lucruri la care altfel nu s-ar fi gândit, îi pune întrebări care-l chinuie, îi dă sarcini care-l fac să sufere şi toate se învârt în jurul identităţii fiecăruia. La început inventează un joc cum că fiecare dintre ei, ambii aşezaţi la o masă, să-şi scrie trecutul, să descrie locuri, oameni şi trăiri. Lui Hoja îi e destul de greu, iar italianul inventează noi şi noi întâmplări până nici el nu mai ştie dacă s-au întâmplat cu adevărat sau nu. Cu fiecare nouă informaţie pe care o primeşte despre Hoja, italianul simte că îl poate manipula din ce în ce mai uşor, însă la un moment dat, turcul pare să-şi piardă interesul în prizonierul lui. Pentru a-l readuce la mâna lui, italianul scorneşte tot felul de jocuri ale minţii, în timp ce se bucură de spectacolul transformării lui Hoja.

It alarmed me to see he was about to lose all respect for me, so in an effort to keep his interest I invented one more story that would expose my wickedness in the harshest light. […] And perhaps, too, seeing such baseness, he no longer wanted to imitate me but was content to remain himself till the very end. […] I spent the whole day sitting facing him so I could enjoy watching him become someone else. […] I wanted to take revenge, to attack. Like him I had lost my balance. I felt that if I could make Hoja doubt himself just a little more, if I could read a few of those confessions he carefully kept from me and subtly humiliate him, then he would be the slave and sinner of the house, not I.”

Şi cam aşa se joacă de-a şoarecele şi pisica până când Sultanul devine interesat de italian, nu de Hoja şi locurile se schimbă. Italianul e cel care frecventează curtea în locul lui Hoja, în timp ce acesta stă acasă şi lucrează la invenţia unei arme puternice. Încet încet, italianul se bucură de libertatea pe care şi-a dorit-o, doar că e în Turcia, nu în Italia, dar nici nu-i mai pasă. De atâtea ori, personalităţile şi înfăţişările lor par că se schimbă una cu alta încât avem impresia, exact ca şi italianul, că amândoi sunt o singură persoană. Un fel de Dr. Jekyll şi Mr. Hyde, doar că nu e vorba de bine şi rău, ci de două vieţi separate, unite într-o singură minte şi memorie.

Cât despre fortăreaţa albă, apare şi ea spre safârşitul cărţii:

After the sun had set and we learned not only that Huseyn Pasha the Blond had failed, but that Austrians, Hungarians, and Kazaks had joined the Poles at the siege of Doppio, we finally saw the castle itself. It was at the top of a high hill, its towers streaming with flags were caught by the faint red glow of the setting sun, and it was white; purest white and beautiful.

Doar pentru a marca în sfârşit schimbarea celor doi: Hoja pleacă în Italia în locul italianului, iar el rămâne în Turcia dându-se drept Hoja şi devenind în sfârşit liber, fără a se converti la islamism.

We exchanged clothes without haste and without speaking. I gave him my ring and the medallion I’d managed to keep from him all these years. Inside it there was a picture of my grandmother’s mother and a lock of my fiancée’s hair that had gone white; I believe he liked it, he put it around his neck. Then he left the tent and was gone. I watched him slowly disappear in the silent fog. It was getting light. Exhausted, I lay down in his bed and slept peacefully.

Întrebarea care rămâne e „De ce suntem ceea ce suntem?”, iar răspunsul pe care îl dă Pamuk în finalul cărţii e:

But we should search for the strange and surprising in the world, not within ourselves! To search within, to think so long and hard about our own selves, would only make us unhappy. This is what had happened to the characters in my story: for this reason heroes could never tolerate being themselves, for this reason they always wanted to be someone else.

Pe Cuvintele din cărţi am pus citatele extrase din carte care rezumă povestea chiar cu cuvintele lui Pamuk. Fortăreaţa albă nu-i o carte rea, dar pentru mine a fost puţin obositoare cu atâtea „eu sunt el”, „Hoja sunt eu”.