Teatru: Pană de automobil

N-am citit Procesul lui Kafka, dar am dat examen din el și, culmea, am luat și 10. Nu știu dacă să mă laud cu asta pentru că pe undeva m-aș fi bucurat să iau o notă puțin mai mică, dar pe merit, său să mă felicit pentru că am înțeles ideea piesei din povestirile pe care le-am găsit pe netul anului 2003. Sau o fi fost 2004… Procesul lui Kafka e o poveste absurdă a unui om ridicat din patul lui și dus la judecată pentru  o faptă pe care n-a comis-o. Sau, mai bine spus, e judecat și nu știe de ce. La asta m-am gândit aseară, stând pe scaunul cu numărul 4, în primul rând, la Studio 5 în timp ce Pană de automobil mi se desfășura în fața ochilor.

Pentru că tot despre o judecată e vorba și în această piesă a lui Friedrich Dürrenmatt și pusă în scenă de Sabin Popescu. Doar că judecată asta e sub formă de joc de societate, cam cum e Asasinul, dacă știți despre ce vorbesc. Nu ai nevoie de cărți, nu ai nevoie de alte suporturi materiale, ai nevoie doar de un scenariu, de pledoarii, de judecători, de ipoteze, de întrebări și de un vinovat. În această piesă, vinovatul e Alfredo Traps, un individ ce face pană și caută un loc să înnopteze. Cum hanul din zonă nu mai are camere libere, cere găzduire stăpânului unei vile. Este primit cu căldură și după ce e instalat în camera lui, e invitat alături de alți 3 invitați de-ai lui să joace un joc în care fiecare își are rolul lui. Cum el e nou și toți au deja rolurile stabilite, i se acordă acela de acuzat.

I se explică sumar și foarte subtil despre ce e vorba, după care „procurorul” începe să-l descoase cu privire la viața lui privată. Gură-spartă, Traps ciripește tot: despre clubul de elită al cărui membru este, despre porecla șugubeață care i s-a dat acolo, despre femeile cu care se culcă, despre mașina lui – un Mustang roșu – despre meseria lui și despre omul pe care l-a săpat pentru a pune mâna pe funcția de care se bucură. „Avocatul” lui îl întreabă de ce crimă este vinovat, însă naivul Traps se simte cu conștiința împăcată și sifonează tot. Mai ales că-i amețit de prea multele pahare de vin pe care noii lui prieteni i le toarnă. După toate mărturisirile, procurorul descrie cu lux de amănunte în ce fel a comis Traps crima perfectă fără a-și murdări mâinile cu sânge și fără chiar a-și da seama că el e criminalul.

Da, piesa asta te invită puțin la introspecție, la propria judecată unde ești în același timp și judecător și acuzat și din care nici unul dintre noi nu poate ieși basma curată. Nimeni nu are conștiința atât de limpede pentru a nu fi condamnat de un procuror imaginar sau chiar de noi înșine după scanarea tututor faptelor la care am recurs în trecut.

Despre decoruri și despre impresia artistică, n-am nimic de obiectat. Nu pot spune că ceva m-a dat pe spate sau mi-a luat piuitul, însă nici nu m-a deranjat ceva. O piesă cu actori trecuți de 50 de ani, experimentați, siguri pe ce spun și pe gesturile lor. Mie, cel puțin, așa mi s-a părut. Mi-a plăcut că n-au fost prea teatrali, așa cum a fost de exemplu Anna Karenina. Din păcate, până la toamnă nu mai puteți vedea piesa, pentru că din iulie, Teatrul Național intră în vacanță, dar de la toamnă, poate n-ar fi o idee rea să vedeți Pană de automobil. Nici nu durează decât o oră și ceva.
surse imagini: TNT si tion.ro