Când lucrurile ți se întâmplă, nu le trăiești

Trebuie să iei o pauză. Și nu întotdeauna de la ce vrei, ci de la ce ceea ce îți provoacă plăcere.  Săptămâna trecută am lipsit de pe blog pentru că a fost unul dintre lucrurile care puteau fi ignorate fără să se întâmple ceva grav dacă n-o făceam. La fel au fost și călcatul rufelor și făcutul curățeniei și cusutul și uitatul la filme sau la seriale și cititul. Adică toate lucrurile care mă pasionează, care mă relaxează și care mă fac să mă simt bine. Problema nu era că vai, n-am putut eu să fac asta timp e o săptămână, problema e că de câteva săptămâni încoace iarăși a apărut nenorocitul ăla de cuvânt în vocabularul și în programul meu: „trebuie”. Și când sunt prea mulți de trebuie, încep să acumulez nervi, să nu mai trăiesc lucruri și, și mai rău, să nu mă bucur nici măcar de cele pe care le așteptam cu nerăbdare. Mintea mi se golește și în loc de vise, planuri, gânduri, trebuie să țin minte să fac nu știu ce, să mă duc nu știu unde, să programez ceva, să duc ceva undeva, sa iau ceva de undeva.

Săptămâna trecută s-au întâmplat cel puțin 3 chestii care ar fi trebuit să mă facă să mă simt bine. Pardon, să simt ceva. Și aglomerându-se atât de multe altele, am trecut prin toate robotic, le-am dus la bun sfârșit fără ca ceilalți din jur să-și dea seama că eu nu simt nimic, ca fac totul ca prin vis și tot ce face fața mea e dictat de creier cumva pe modul autopilot. N-am asimilat nimic, n-am avut timp să las nimic să se așeze, să se digere, să se pătrundă.

Și când se întâmplă așa ceva, trebuie să iau o pauză de la toți „trebuie” ăștia. Să fac lucrurile care îmi aduc satisfacție și bună dispoziție. Să las vasele murdare în  chiuvetă și să cos. Sau să mă uit la un serial. Să mai stau și pe acasă, să petrec timp cu câinele meu care mai are un pic și moare de inimă albastră. Să las lucrurile să se așeze și să refuz chestii care, dacă le accept, nu-mi aduc decât stres, nervi și frustrare.

Așa că, săptămâna asta și poate și cea de după sunt în pauză, deși sunt câțiva de „trebuie” pe ici, pe colo. Dar orice alt „trebuie” apare pe drum, va fi ignorat cu grație, în funcție de cât de puțin important e.

Nu știu dacă-s eu defectă sau li se întâmplă și altora – îi admir sincer pe cei care pot face o grămadă de lucruri, care sunt neobosiți și aleargă zilnic dintr-un loc în altul – dar uneori prea mult e prea mult.