Cu fiecare tată care moare…
… eu retrăiesc moartea tatălui meu. De când al meu s-a dus, au mai murit cel puțin 3 tați ai unor prieteni sau cunoștințe. Și de fiecare dată, fără să vreau mi-am amintit fiecare moment din cele 3 zile de coșmar până după înmormântare. Sâmbătă s-a dus dintre noi un alt tată, un tată pe care l-am cunoscut, un tată cool la fel ca și fiii lui, un tată care acum e înger. După ce-am aflat, toată ziua m-am gândit la cum curge oare timpul și ce se întâmplă în sufletul familiei lui. Mi i-am imaginat plângând, apoi oprindu-și lacrimile, apoi iarăsi dându-le drumul, i-am văzut în mintea mea alergând să rezolve treburi, poate la fel ca mine, ca prin vis și neputând să creadă că organizează înmormântarea tatălui. Cum să cumperi coroană pentru tatăl tău? Cum să-l vezi între patru scânduri, îmbrăcat la costum? Cum să-l vezi pentru ULTIMA OARĂ? Adică NICIODATĂ chiar e NICIODATĂ? Și iar mă doare-n piept și iar plâng și iar mă îmbrac în negru și iar un om dorme-n pământ.
E prea multă moarte în ultimul timp, anul trecut a fost Adelina (acuș se împlinește un an), anul ăsta un tată, doi tați și cine mai știe cine… Și crezi că dacă se întâmplă atât de des, poate te poți obișnui și poți accepta. Dar nu poți. Poți, eventual, să fii mai indiferent, dar la un moment dat tot se întoarce după tine și tot îți lasă golul ăla în stomac, durerea în piept și obrajii uzi de lacrimi. Și nici un gând nu te consolează pe deplin, oricâte explicații ai găsi.
Și tot ce poți să faci e să treci prin iadul ăsta, să plângi, să jelești, să cazi în genunchi, să suporți durerea, să o confrunți, s-o lași să treacă prin tine și să nu te ascunzi de ea. Va trece.
Dormi liniștit, dle. D. Știu că, la fel ca tati, vei avea grijă de ei. 🙂
Este momentul în care nu ştiu ce să zic. Orice cuvânt mi se pare fad şi sec. Am în minte doar zâmbetul lui.
Îmi doresc cu adevărat să existe undeva un loc mai bun şi să doarmă în pace. Îmi pare nespus de rău.
Am aflat si eu ieri la blogmeet. Sa-i fie tarana usoara, iar celor doi baieti multa putere sa treaca peste tragedia asta.
Intrasem pe blogul tău cu gândul de a mai șterge din tristețea dată de postul-veste al Prințesei Urbane că și-a pierdut bunicul.
Parcă prea mulți oameni buni se duc dar și mai mulți rămân neputincioși în fața durerii.
Dumnezeu să-i odihnească!
Dumnezeu sa-l odihneasca!!
Smile-ul de la final reduce semnificativ gradul de tristete exprimat in acest articol. 🙂
Exista lucruri inexplicabile si stari de asemenea. acest sentiment este unul dintre ele.
Din pacate pentru noi, moartea face parte din viata. Si niciodata nu-i usor de incasat. N-ai cum sa te obisnuiesti cu asa ceva, doare ca dracu’ de fiecare data. Iertare pentru cuvantul urat.
Andreea, fiecare articol trist pe care il citesc la tine iti demonstreaza sensibilitatea si frumusetea interioara. Sper sa fii la fel de tare ca si pana acum in momentele mai putin fericite ale vietii si sa nu lasi pe nimeni si nimic sa te doboare sau sa iti schimbe felul de a fi. O zi placuta iti doresc! 🙂