Portocala mecanică

Autor: Anthony Burgess
Titlu original: A Clockwork Orange
Nationalitate: englez
Gen: distopie, roman filosofic
Anul aparitiei: 1962
Nr. pagini: 206 (Humanitas)
Premii: nu
Ecranizare: A Clockwork Orange
Nota mea: 5/5
Am mai citit si: –

Portocala mecanică era de muuultă vreme pe lista mea de citit și de la fel de multă vreme și în bibliotecă. Dup-aia era și pe Kindle și tot s-a adunat multă vreme până s-o citesc. Așa că, grație noului meu sistem de lectură, în sfârșit i-a venit rândul. Îmi plac distopiile, am mai spus-o și cred că se vede și din lista de lecturi. Mai sunt câteva celebre pe care încă nu le-am citit, da’ ma mobilizez, mă mobilizez.

A fost destul de amuzant contactul cu cartea pentru că având-o în engleză pe Kindle, m-am hotărât s-o citesc în limba în care a fost scrisă. Și mă așez eu comod cu Kindle-ul în mâini, „deschid” cartea și mă pornesc la citit. OK, din primele 3 fraze erau deja mai multe cuvinte pe care nu le înțelegeam, mai mult, nici nu le puteam deduce din context. Mai citesc o dată și încă o dată, merg mai jos… tot cuvinte  ciudate pe care dicționarul de pe ereader nu le recunoștea și nu mi le explica nicicum. Hm… ok, după 5 minute de încercat, mă dau bătută și iau cartea în română. Citesc cele 3 fraze și văd că și în română sunt niște cuvinte ciudățele pe care nu le cunosc. După care mă lovește (v-am mai spus că uneori tre’ să-mi dea cineva un pumn să mă prind de unele chestii): auzisem sau citisem pe undeva că Burgess a inventat un limbaj nou pentru cartea asta, limba nadțatilor care e ceva de genul:

…rămășițele ciudate din anticul argou în versuri, zice Dr. Branom, care nu prea mai părea a fi un prieten. Ceva țigănească, de asemenea. Dar rădăcinile cele mai multe sunt din slavă. Propaganda. Penetrare subliminală.”

Ooook, acum că m-am lămurit, cuvinte precum „ruka”, „noga”, „zubi”, „golovan”, „krovi”, „grude”, „canceroasă”, „ticăindă”, „uzie”, „golos” începeau să aibă sens deduse din context și odată memorate, lectura curgea cu o rapiditate uimitoare. În ciuda unui limbaj ciudat, am terminat cartea în 3 zile. Bine și pentru că mi-a placut foarte, foarte mult, da’ vreau să zic că nu ar trebui să vă descurajeze faptul că-i scrisă cu un set nou de cuvinte care la început îți dă impresia că autorul vrea să-și bată joc de tine.

Odată ce treci de bariera limbajului, mai trebuie să treci de cea a violenței. Portocala mecanică e o carte în care violența e celălalt personaj principal. Sânge, bătăi, violuri, jafuri, toate încununate cu plăcerea de a le savârși și cu frica victimelor – asta-i atmosfera în care se desfășoară 80% din acțiunea cărții. Și totuși, nu lăsați nici „detaliul” ăsta să vă descurajeze. Pentru că adevărata esență a ei stă în subiect, în mesaj, în ideea în jurul căreia se construiește. Dar prima oară să vă spun despre ce-i vorba în mare.

Alex și cei 3 tovarăși ai lui sunt o bandă de huligani care fac ce-am spus mai sus: fură, violează, bat, chiar și omoară. Și n-au decât 15-16-17 ani. Și nu sunt numai ei, sunt o grămadă de puști de vârsta lor care asta fac pentru a se distra. Beau, se droghează, după care o iau din loc pe străzile orașului și crimele se țin lanț. Spre deosebire de alte distopii în care „the bad guy” era Statul sau ceva autoritate auto-intitulată cumva, în Portocala mecanică cei răi sunt oamenii, poporul, pe care autoritățile nu-i pot controla suficient de bine. Dar, e un schepsis, la care o sa revin mai încolo. Așadar, Alex și cu trupa lui acționează în fiecare seară, până când una dintre victime moare. Pentru că tovarășii lui îl trădează, Alex e singurul care ajunge la mititica. Apropos de trădare, mi s-a părut o temă recurentă în roman pentru că de-a lungul celor câțiva ani pe care îi prindem din viața lui Alex, o grămadă de personaje îl trădează, de la prieteni la familie, de la colegii de celulă până la oameni care par la început că vor să îl ajute. Având antecedente, nimeni nu-l mai scapă de închisoare și primește 14 ani la răcoare. Viclean, se împrietenește cu preotul de acolo, care-l lasă să pună muzică pentru deținuți. Alex e înnebunit după muzica clasică, absolut îndrăgostit de Beethoven și Mozart, iar Simfonia a IX-a a lui Beethoven e apogeul indiscutabil. La un moment dat, în închisoare se petrece un incident, iar țapul ispășitor e fix el. Pedeapsa lui constă în a servi drept cobai pentru un experiment menit să-l facă din rău bun și să îi elimine instinctul criminal. Cum? Prin a-l forța să vizioneze filme de o violență extremă, care aveau ca efect:

Am început să simt că mi se face rău. Aveam parcă dureri peste tot, și șimțeam ca îmi vine să vărs și în același timp nu vărsam, și am început să mă sperii, Fra, strâns legat cum eram de scaunul ăla.

Pentru că așa cum îi spun doctorii:

Ceea ce ți se întâmplă ție acum este ceea ce ar trebui să se întâmple oricărui organism uman sănătos și normal pus în fața acțiunilor forțelor răului, acțiuni bazate pe principiul distrugerii. Te vei face sănătos atât fizic, cât și psihic.”

Mda. Și se creează astfel un efect pavlovian, astfel încât de fiecare dată când Alex vede ceva violent sau îi vine să facă ceva violent, îl apucă greața și dureri de tot felul. Ceea ce aduce în scenă o altă temă centrală, dacă nu chiar cea principală a romanului, și-anume: liberul arbitru. Alex își dorește să facă rău, așa îi vine, se bucură când face rău, îi provoacă plăcere să facă rău. Dar pentru că niște doctori i-au spălat creierul pentru a diminua rata criminalității, acum este incapabil să rănească pe cineva. Ba mai mult, întoarce și celălat obraz atunci când e atacat. Și-acum putem vorbi despre stat și autoritate ca despre „the bad guy”. Deși e destul de nefiresc să spui că cei care încearcă să facă bine sunt de fapt răi. Problema e metoda prin care o fac, uniformizarea maselor – elementul distopic. Tare mult îmi place ce-i spune preotul lui Alex:

S-ar putea să nu fie frumos să fii bun, 6655321. S-ar putea să fie îngrozitor să fii bun. Și când iți spun asta, iți dai seama cât de contradictoriu sună. Sunt convins că voi avea multe nopți albe din cauza asta. Oare ce vrea Dumnezeu? Vrea să fii bun sau să alegi să fii bun? Oare un om care alege să fie rau ar putea fi într-un fel mai bun decât un om căruia i se impune să fie bun?

Iar câteva pagini mai încolo, când Alex e prezentat ca un produs finit reușit, tot preotul spune:

Dreptul de a alege, a mormăit un golos grav și plin. Am vidvăzut că îi aparținea Chaplinului închisorii. De fapt nu are de ales, nu-i așa? Egoismul, teama de durere fizică îl conduc spre acest act grotesc de injosire. Nesinceritatea lui s-a văzut cu claritate. A incetat să fie răufăcător, dar a încetat și să fie o creatură capabilă de alegere morală.

După două săptămâni de tratament, Alex iese din închisoare cu titlul de „prim absolvent al noului Institut de Stat pentru Recuperarea Caracterelor Criminale, vindecat și dezbrăcat de „calitatea” de pericol public și amenințare socială. Merge acasă unde părinții lui au un chiriaș care se poartă ca și fiul lor, se simte părăsit și neiubit și își caută liniștea pe unde o fi. Pare s-o găsească în casa autorului Portocalei mecanice, fostă victimă de-a lui, care nu-l recunoaște, dar care e puțin nebun și care vrea să-l folosească pentru a desface ce-a făcut guvernul, adică să-i redea lui Alex răutatea. Din nou o serie de evenimente violente îl aduc pe Alex în spital, aproape mort, dar cu creierul din nou spălat, astfel încât gândurile criminale nu îi mai fac rău. Și când iese din spital, o ia de la capăt, dar pentru a afla ce i se întâmplă la final, tre’ să citiți cartea că și-așa eu m-am luat cu vorba și-am povestit-o aproape pe toată. Semn că mi-a placut la nebunie.

Aș mai fi vrut să vă spun despre Anthony Burgess cum s-a apucat de scris când a fost greșit diagnosticat cu o tumoare la creier și i s-a mai dat un an de trăit și cum a scris în draci și după ce-a aflat că nu mai moare așa repede. Și aș mai fi vrut să vă spun că era supărat că Portocala mecanică e cel mai cunoscut roman al său (grație filmului lui Kubrick), când el e mai mândru de alte romane ale sale. Dar mai bine citiți aici.