După 2 ani |

Totul e altfel… nimic nu mai e cum a fost și nici măcar nu mai stau să mă gândesc cum era… Viața mea e alta, atât de diferită. Pe 23 martie 2010 m-am născut din nou. Tatăl meu m-a născut prin moartea lui… Mi-a dat o viață pe care n-am cerut-o, n-am dorit-o, dar pe care încă învăț să o accept și să o înfrumusețez cum pot.

Și, cu ajutorul lui, îmi iese. Pentru că nu există bucurie, nu există „noroc” pe care să nu i-l atribui lui. „Cineva acolo sus mă iubește” nu e doar o simplă zicală pentru mine, e un lucru pe care îl simt și care mi s-a demonstrat cu multe ocazii. E drept că poate tot cineva de acolo de sus mă încearcă de-mi sar capacele, dar tot la fel de mult mă și răsplătește. Știu că tot ce fac, tot ce-mi permit să fac și tot ce reușesc să duc la bun sfârșit e călăuzit de tatăl meu. Și din respect pentru asta, ar trebui să nu mă mai plâng atâta de greutatea crucii mele.

Aș fi vrut să scriu articolul ăsta sub formă de scrisoare pentru el, dar aș fi fost o ipocrită. Pentru că n-am mai vorbit de prea mult timp cu el, l-am rugat în grabă și din disperare să nu îl ia pe Ricky la el, să mi-l mai lase un pic până mai îmbătrânește. Mi l-a lăsat, deși dacă l-ar fi luat, aș fi știut că se au unul pe altul. Înainte nu era zi pe care să n-o închei cu el în gând și nici zi pe care să n-o încep gândindu-mă la el. Acum… sunt zile la rând în care nu mi se mai arată. Mintea mea e atât de ocupată cu treburi, cu sarcini de îndeplinit, cu drumuri și cu împăcat o grămadă de oameni, încât n-am răgazul să-mi mai fie dor de tatăl meu, să-l mai plâng, să-mi mai aduc aminte cum era, să duc firul unei amintiri până la sfârșitul ei. Am clipe în care nu-i mai aud vocea, în care chipul lui nu-mi mai apare clar în minte. Și îmi pare atât de rău, mă doare atât de tare asta… Nici nu știu pe ce să fiu supărată că mi se întâmplă așa, pe timpul care șterge tot, pe mintea mea prea ocupată?

Lacrimile mai curg doar în momente de-astea, când retrăiesc ultimele lui ore, ultimele clipe înainte ca firul vieții lui să se rupă. Îmi aduc aminte cearta de cu o seară înainte, de cartofii prajiți care au iscat-o, mi-l aduc aminte ieșind pe ușă și îl văd atât de clar întins pe jos, pe pamântul rece, în fața garajului în care îmi parchez în fiecare seară mașina… Îmi aduc aminte de toate sfaturile pe care mi le-a dat, îmi aduc aminte toate lecțiile pe care le-am învățat de la el, fac lucruri pe care le-am văzut la el și nu-mi vine să cred ce copie fidelă îi sunt. Aș vrea să mă vadă, aș vrea să vadă tot ce am reușit să fac, să vadă că nu-s nătăfleață cum mă tot necăjea – deși sunt convinsă că niciodată n-a crezut asta cu adevărat. Aș vrea să mai vorbim la telefon… dar oare despre ce-am vorbi? Acum când am învățat să mă descurc singură, inclusiv cu scule, cu meșteri și cu toată casa. Acum când fac de mâncare, când mă descurc cu treburile administrative… Oare despre ce-am vorbi? Că s-ar simti inutil… și eu aș părea o arogantă…

Aș vrea să simt ceva când merg la cimitir, aș vrea să stau pe marginea mormântului și să vorbesc cu el așa cum mi-am imaginat că o să o fac. N-am făcut-o niciodată. N-am timp… Și pentru asta mă simt atât de vinovată…

Și mai vreau să-l visez, să mai stăm de vorbă măcar în vis, să nu se șteargă atât de bine din memoria mea. S-a șters din a mamei mele, nu vreau să se șteargă și din a mea. Eram pe punctul de a scrie că sunt una dintre puținele persoane în mintea cărora mai trăiește, insă nu-i adevărat. Sunt atâția oameni care îmi vorbesc despre el, atâția necunoscuți care și la 2 ani după moartea lui îl mai caută să le instaleze vreun aragaz sau o centrală. Sunt atâția care îl caută și nu știu că el a murit…

Și eu îl mai caut. Destul de rar, dar îl mai caut. Și-l regăsesc în tot ce m-a învățat, în tot ce sunt, în tot ce fac.

Mi-e dor de tine, tati.