Jacques Fatalistul

jacques fatalistuldenis diderotAutor: Denis Diderot
Nationalitate: francez
Titlu original: Jacques le Fataliste et son maitre
Anul aparitiei: 1796
Nr. de pagini: 245 (Univers)
Premii: nu
Ecranizare: Jacques le fataliste et son maitre (1984)
Nota mea: 4/5
Alte romane de acelasi autor: Nepotul lui Rameau

Ah, ce mod mai plăcut de a începe anul blogosferic, dacă nu cu o recenzie? Şi, mai mult, o recenzie la o carte bună? Numai ce-am închis Jacques fatalistul de Diderot şi încă am un zâmbet pe buze când mă gândesc la povestea stăpânului şi a slugii. Cam ca şi când ai fi văzut o comedie şi încerci să-ţi aduci aminte cele mai tari replici şi cele mai amuzante faze.

Diderot îşi construieşte personajele şi intriga printr-un stil care este foarte mult pe gustul meu. Dialogul continuu cu cititorul, pe care nu se sfieşte nici să-l ocărască, nici să-l tachineze cu tot felul de întrebări şi ipoteze care mai mult ca sigur că nu i-ar face plăcere (cititorului). Dar avertizându-l că ar putea să facă cu personajele şi cu povestea lui exact ce-i place, Diderot îşi asumă rolul de atotputernic şi omniscient, însă, în accelaşi timp, îşi lasă personajele de capul lor, scăpate parcă de sub control şi se arată neputincios chiar în mijlocul relatarii unor istorioare interesante.

Admirator al lui Lawrence Sterne, Diderot nu s-a mulţumit să îi imite Tristram Shandy-ul, ci a menţionat chiar şi la sfarşitul romanului că al doilea paragraf din manuscris e copiat din romanul englezului. Prin anul I de facultate am citit şi Tristram Shandy, deşi nu l-am dus la bun sfârşit din motive de timp, dar chiar şi înainte să citesc pe Wikipedia că francezul s-a inspirat din stilul lui Sterne, mi-am dat seama că cele două scrieri seamană extrem de mult. Trăsăturile principale ale acestor două opere sunt digresiunea şi metaliteratura. În timp ce Jacques se chinuie să-i povestească stăpânului său despre dragostea lui, acesta îl tot întrerupe cu diverse întrebări, care duc inevitabil la alte discuţii, astfel încât întrebarea “şi cum rămâne cu dragostea lui Jacques?” se întinde până la finalul cărţii.

* * *

În carte nu prea se întâmplă nimic, toate paginile fiind umplute doar cu un dialog continuu şi cu diverse povestiri inserate, întrerupte şi continuate când altele ajung în punctul culminant. Ceea ce înseamnă că pentru a citi Jacques Fatalistul, ai nevoie de multă concentrare şi multă atenţie. De vreo câteva ori a trebuit să mă opresc şi să reiau pasajul pentru că nu mai ştiam cine şi despre ce vorbeşte. Jacques şi stăpânul său se întalniseră “din întâmplare, ca toată lumea”, veneau “de undeva de-aproape”, unde se duceau?: “Parcă poţi să ştii încotro te duci.” Am savurat fiecare replică de genul ăsta şi nu m-am simţit deloc ofensată când Diderot m-a certat că mi-am dat ochii peste cap la întreruperea unei poveşti pe care o urmăream cu sufletul la gură. Pentru că are talent să povestească şi fără digresiuni şi fără opriri, chiar dacă talentul ăsta îl pune pe seama hangiţei şi nu şi-l atribuie lui. Jacques Fatalistul e greu de povestit, tocmai datorită faptului că nu prea ai despre ce să povesteşti. Se întâmplă atâtea şi de fapt nu se întâmplă nimic.

Mi-a plăcut de Jacques şi mi-a plăcut şi de stăpânul lui care adora să-l asculte sporovăind, ăsta fiind cel mai mare cusur al lui, în ochii celorlalţi stăpâni. Îşi tratează stăpânul ca de la egal la egal, are chiar neobrăzarea de a-l numi pe stăpân sluga lui şi ăsta n-are ce face decât să accepte. Să nu credeţi că acesta e vreo nătăfleaţă, nu, doar că îi permite lui Jacques să fie el însuşi şi îi e foarte drag de el aşa cum e. Iar dacă vreţi şi voi să vă faceţi o idee despre cum e sluga, iată:

“Adeseori era nestatornic, ca dumneata şi ca mine, şi înclinat să-şi uite principiile, în afară de unele împrejurări, când folosofia lui îl stăpânea vădit; şi-atunci zicea: “Aşa a trebuit să fie, fiindcă aşa stă scris în ceruri.” încerca să ocolească răul; era prevăzător, având cel mai mare dispreţ pentru prevedere. Când i se întâmpla nenorocirea, se întorcea la refrenul lui şi se consola. Altminteri era bun, cu sufletul deschis, cinstit, vrednic, apropiat, credincios, foarte încăpăţânat, dar mai ales flecar, şi mâhnit, ca dumneata şi ca mine, că îşi începuse povestea dragostei fără nici o nădejde s-o sfârşească.”

Ăsta e Jacques, care de-asta e fatalist, că tot ce i se întâmplă, stă scris în ceruri, iar stăpânul lui acceptă şi se amuză pe seama acestei metehne.

Mi-a plăcut cartea şi o recomand. Chiar dacă e scrisă la 1796… e extrem de modernă şi de savuroasă şi în zilele noastre. Dacă reuşiţi să rămâneţi calmi şi să treceţi cu zâmbetul pe buze prin toate digresiunile şi prin toate întreruperile şi reluările, s-ar putea ca Jacques Fatalistul să fie una dintre cărţile voastre preferate.

5 Comments

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

CommentLuv badge