Fericit!

De când a murit tatăl meu anumite gânduri nu-mi dau pace. Cum e acolo unde s-a dus? Oare s-o fi întâlnit cu cei pe care i-a pierdut în timpul vieţii? Oare stă la poveşti cu străbunica mea? Si-o fi revăzut părinţii? Oare joacă table cu taţii altor prieteni de-ai mei care s-au dus înaintea lui? Oare îi e bine?

Şi caut dovezi, semne, indicii, aştept vise în care să-mi vorbească, să-mi spună că pentru el e mai bine acolo, că în lumea cealaltă s-a terminat cu pesimismul, că nu-l mai doare nimic şi ca nimeni nu-l mai enervează. Că râde cu poftă aşa cum râdea când ne povestea ceva sau când îi povesteau lui alţii.

Astăzi, în timp ce mergeam la magazin, cu capul plecat şi cu sufletul plin de tristeţe am găsit pe jos ce vedeţi în poză. Nu ştiu ce e, de unde provine, pe ce a fost lipit. Puteam să calc pe el, să trec mai departe şi să nu ştiu niciodată. Dar nu. L-am văzut, aşa mic cum e. Acesta e semnul pe care mi l-a trimis tati de-acolo de sus, aceasta e dovada pe care am aşteptat-o să ştiu că e bine.

Numiţi-mă nebună, compătimiţi-mă că mă agăţ de orice lucru, dar cuvântul „fericit!” (putea fi orice cuvant, orice eticheta) aruncat pe jos în calea mea, pentru mine e cuvântul lui. E starea lui de acolo de sus. Acum ştiu şi sunt şi eu fericită. 🙂