Nu mi-a fost dat sa fiu balerina

Acu ceva vreme va promiteam ca va povestesc ceva, si cum de obicei uit sa ma tin de promisiuni de-astea pe care le las in scris, uite ca s-a gasit cineva sa-mi aduca aminte.

Fiecare copil e incurajat sa se dezvolte intr-o anumita atmosfera sportiva, creativa sau intelectuala. Pe unii ii streseaza parintii mai mult, pe altii mai putin si pe altii deloc. Incearca sa le induca spiritul competitiv si alte sentimente de-aste benefice pentru o dezvoltare completa. Ma rog, astea sunt ultimele fite si trenduri, ca pe vremea mea nu incerca nimeni sa-mi dezvolte nimic. Voiau doar sa ma maimutaresc supravegheata, sa imi consum energia intr-un mediu organizat si poate cu putin noroc sa am si rezultate, ca macar de banii aia pe care ii dadeau pe cursuri sa le aduc si niscai mandrie.

Pentru asta, cel mai potrivit li s-a parut parintilor mei sa ma duca la balet. Da, la balet. Cataratul prin pomi, atarnarea fara maini pe batatoare* sau joaca de-a gimnastica pe o barna improvizata periculos, nu tineau loc de sport de performanta. Desi faceam asta toata ziua.

Si cum ziceam, solutia salvatoare parea a fi gratia dansului pe varfuri. Trasa de mana de tatal meu, apoi imbracata tot de el cu un costum alb din material sintetic, ce aducea mai mult cu un costum de baie intreg, poposesc in clasa cu mimoze balerine. N-aveam nici un trac, ma stiam dansatoare buna. Scălâmbăielile din oglinda imi serveau pe post de antrenament, deci eram in forma si pregatita. Am facut eu ceva piruete, spagate, coborari in podul de sus, ridicari de picioare pe dupa gat, coronite si alte cele, dar la un moment dat, noi astea de am venit sa invatam, eram puse pe tusa, la privit profesionisti. Azi asa, maine asa, mai o pregatire pentru nu stiu ce spectacol, mai o repetitie pentru festival, pana intra tatal meu din greseala in sala. Venise mai repede dupa mine, sau am ramas mai mult, nu-mi aduc aminte exact. Si cand colo ce vede dansul? Pe Andreea lui maimutarindu-se de una singura in oglinda cat peretele, admirandu-se din toate unghiurile, cu o grimasa ultra incantata. Toate astea in timpul desfasurarii repetitiilor celor avansati, lasata in grija Domnului, eu in lumea mea. „Eu nu dau banii sa te prostesti tu in oglinda. Ai si acasa una in care te vezi toata.” Si atunci, epoca mea de balerina a apus. N-am suferit eu nu stiu ce, ca in fond si la urma urmei, tati avea dreptate. Era mai buna oglinda mea de acasa, plus ca imi puneam ce muzica voiam eu, nu de-aia fara cuvinte si simfonica pe deasupra.

Sfarsitul episodului 2. Va urma. (cine stie cand)
——————————————————————————-
* bara aia groasa pe care se puneau covoarele pentru a fi batute