Nu mi-a fost dat sa fiu balerina
Acu ceva vreme va promiteam ca va povestesc ceva, si cum de obicei uit sa ma tin de promisiuni de-astea pe care le las in scris, uite ca s-a gasit cineva sa-mi aduca aminte.
Fiecare copil e incurajat sa se dezvolte intr-o anumita atmosfera sportiva, creativa sau intelectuala. Pe unii ii streseaza parintii mai mult, pe altii mai putin si pe altii deloc. Incearca sa le induca spiritul competitiv si alte sentimente de-aste benefice pentru o dezvoltare completa. Ma rog, astea sunt ultimele fite si trenduri, ca pe vremea mea nu incerca nimeni sa-mi dezvolte nimic. Voiau doar sa ma maimutaresc supravegheata, sa imi consum energia intr-un mediu organizat si poate cu putin noroc sa am si rezultate, ca macar de banii aia pe care ii dadeau pe cursuri sa le aduc si niscai mandrie.
Pentru asta, cel mai potrivit li s-a parut parintilor mei sa ma duca la balet. Da, la balet. Cataratul prin pomi, atarnarea fara maini pe batatoare* sau joaca de-a gimnastica pe o barna improvizata periculos, nu tineau loc de sport de performanta. Desi faceam asta toata ziua.
Si cum ziceam, solutia salvatoare parea a fi gratia dansului pe varfuri. Trasa de mana de tatal meu, apoi imbracata tot de el cu un costum alb din material sintetic, ce aducea mai mult cu un costum de baie intreg, poposesc in clasa cu mimoze balerine. N-aveam nici un trac, ma stiam dansatoare buna. Scălâmbăielile din oglinda imi serveau pe post de antrenament, deci eram in forma si pregatita. Am facut eu ceva piruete, spagate, coborari in podul de sus, ridicari de picioare pe dupa gat, coronite si alte cele, dar la un moment dat, noi astea de am venit sa invatam, eram puse pe tusa, la privit profesionisti. Azi asa, maine asa, mai o pregatire pentru nu stiu ce spectacol, mai o repetitie pentru festival, pana intra tatal meu din greseala in sala. Venise mai repede dupa mine, sau am ramas mai mult, nu-mi aduc aminte exact. Si cand colo ce vede dansul? Pe Andreea lui maimutarindu-se de una singura in oglinda cat peretele, admirandu-se din toate unghiurile, cu o grimasa ultra incantata. Toate astea in timpul desfasurarii repetitiilor celor avansati, lasata in grija Domnului, eu in lumea mea. „Eu nu dau banii sa te prostesti tu in oglinda. Ai si acasa una in care te vezi toata.” Si atunci, epoca mea de balerina a apus. N-am suferit eu nu stiu ce, ca in fond si la urma urmei, tati avea dreptate. Era mai buna oglinda mea de acasa, plus ca imi puneam ce muzica voiam eu, nu de-aia fara cuvinte si simfonica pe deasupra.
Sfarsitul episodului 2. Va urma. (cine stie cand)
——————————————————————————-
* bara aia groasa pe care se puneau covoarele pentru a fi batute
Nici mie nu mi-a fost dat sa fiu karatist dar despre asta voi scrie candva la mine pe blog. Cat depre faptul ca nu ai ajuns balerina nu e mare tragedie, ca in zilele noastre nu mai este la moda.
Bunicii vroiau să fiu tenor sau violonist. Am ajuns doar un scârţa-scârţa pe hârtie. Deh, pe tastatură…
Ma bucur ca am ajuns si eu, in sfarsit, cineva 🙂
Era si timpul!
Pe mine parintii nu m-au stresat deloc; tot ce vroiau de la mine era sa iau note bune la scoala; dar oricum asta nu ma afectat ca mereu sa imi doresc ceva.
Cea mai buna imagine pe care o aveam si la care visam sa devin, era cea promovata de Hollywood, cea de om bussines cu geamantan, biroul lui si calculator. Am primit calculator ca sa imi dau seama ce meserie de kkt. ar fi sa lucrezi zilnic la calc. Si asa mi-am schimbat visu, am vrut sa devin gamer. 🙂 …sa incep un joc video si sa il termin; apoi sa il duc pe celalalt la cap si tot asa, pana la adanci batraneti. nu a tinut; nu avea cum sa tina visu asta; pentru ca in vremea aceea era la moda mIRC-ul (chat on-line); chestie mult mai interesanta decat camera mea si jocurile. Si uite asa vroiam sa fiu un simplu angajat care lucra la o sala de net cafe. Normal visle nu se termina aici, evolueaza si se transforma; acuma fac arte martiale si inginerie mecatronica printre altele.
Si daca privesc inapoi, vad ce ceea ce mi-am dorit s-a si intamplat…
aporpo: eu vad visu ca ceea ce ne diferentiaza de animale; nici un urangutan nu a construit vreodata o racheta spatiala.
Mie mi-a fost dat sa frec menta si-am reusit. Sunt un maestru in asa ceva.
Dacă ți-era dat, voiam să-mi fie și mie dat să fiu spectator 🙂
mno, ii bine ca s-o prins ca nu-i locul tau acolo.
anyhow, ma intristeaza de fiecare data cand aud/vad povestea cuiva ce a mers in viata exact pe drumul trasat de parinti ..
Mai, nici mie…mult timp…
Si eu faceam treaba acolo, nu ca tine :p
Am fost si eu la balet vreo luna. Ma jucam pe saltea in timp ce altii munceau. 🙂
Eu vroiam sa devin medic veterinar.Dar nu mi s-a indeplinit visul si probabil din cauza mea,sunt prea miloasa sa le fac ceva bietelor animale,nici macar o injectie,daca s-ar putea sa le treaca doar mangaindu-le si iubindu-le:)
@ NEOX –> Mai nu prea conteaza ce este la moda sau nu. Adica nu sunt tocmai persoana care sa mearga „pă trend”. Nu stiu daca mi-ar fi placut sa fiu balerina, insa pacat ca n-am facut mai mult timp.
@ Alexandru Petria –> Bunicii? Inseamna ca ai avut bunici intelectuali. 🙂 Daca m-as fi luat dupa placerile parintilor… acum as fi fost vames. Câh!
@ Radu S –> Bine ca m-ai lamurit ca am crezut ca te-ai suparat. 😛
@ Zoli ZzZ –> Nici pe mine nu m-au stresat parintii, ca daca m-ar fi stresat poate azi chiar eram balerina. ;)) Despre vise e o discutie mai lunga, asa ca o dezvoltam in alt post.
@ Puisorul cufurit –> :))) Cred ca fiecare e maestru la asta.
@ pushthebutton –> Pai iti dai seama ca nu ma lasam daca nu eram printre cele mai bune. ;))
@ dAImon –> Nu m-au obligat niciodata sa fac ceva, in afara de invatat. :))) La aia au fost foarte severi. Si n-am mers pe urmele indicate de ei nicidecum. Tatal meu ma voia vames sau chimista. / 🙂 N-a fost sa fie. 😛
@ Alice –> Iti dai seama ca poate ajungeam sa ne cunoastem de acolo ? Si sa dam spectacole impreuna… Ce mai viata. :)))
@ Licurici –> Ma bucur ca ma intelegi. :))))
@ Laura –> 🙂 Nici eu nu cred ca as putea sa fiu medic veterinar. In primul rand pentru ca n-as fi in stare sa invat atata si in al doilea pentru ca si eu sunt la fel de sensibila.
Eu nu prea am avut vise de’astea, sa devin balerina si alte dive. Cred ca abia acum un an jumate m’a traznit si pe mine ca tare frumos ar fi fost daca as fi fost si eu balerina sau daca as fi facut ceva frumos la viata mea… Azi am fost la un spectacol de balet si dans modern si iarasi m’am trezit suspinand dupa asa ceva.
Dar, ca sa te fac sa te simti mai bine, o sa’ti spun niste cuvinte foarte dragute de’ale unui scriitor portughez:
“Bailarina fui, mas nunca bailei” – Balerina am fost, dar n’am dansat niciodata… Valabil pt. toti cei care si’au ratat vreun vis…
@ Lene –> Oooo, multumesc pentru cuvinte. Insa a fi balerina n-a fost visul meu. Nici macar al parintilor. Cred ca au vrut doar sa imi ocupe timpul. 🙂
Visele mele abia acum cativa ani s-au nascut si inca mai am timp sa le indeplinesc. 🙂
mie imi pare rau ca n’am facut si eu un sport organizat, alor mei nu le’a dat prin cap. Ma rog, presupun ca ei s’au gandit ca sunt fericita sa “biciclesc” toata ziua, cu asta mi’am ocupat copilaria.
@ Lene –> Nici alor mei nu le-a mai dat dup-aia. Am mai avut cateva tentative, da’ povestesc alta data ca si acolo e amuzant. ;))
Mi-ar fi placut muuult sa fiu balerina…dar din pacate nu sint atit de gratioasa:)
@ ina bixiade –> 🙁 Imi pare rau ca nu ti-ai indeplinit visul asta.