O sa ma bantui, mami?

Eram amandoua pe o bicicleta dubla. Ea nu stia sa conduca asa ca m-a rugat pe mine sa stau in fata Ma ajuta la pedalat pentru ca nu avea simtul directiei. Radeam galagios pentru ca ne era greu sa ne miscam in acelasi ritm si sa facem bicicleta sa mearga drept si uosr.
Alunecam incet pe panta pietroasa a unui drum dintre casele unui cartier in care n-am fost niciodata. In buzunarul meu drept se afla o adresa , pe panoul alb-negru din fata mea ne arata ca suntem aproape. Nu inteleg de ce e o poza uriasa alb-negru si nu o harta colorata moderna, asa cum ar trebui.
Spitalul era imens. Prietena mea dispare si in locul ei, sunt urmata pe scari de tatal meu si de sora mea. Nu-mi mai amintesc chipul ei, n-am nici o sora. Imi amintesc doar ca eram imbracate gros si saloanele mizere ne provocau greata. Oameni fara picioare, oameni cu pielea arsa stateau in paturi invelite in asternuturi gri. Asa am vazut eu in filme ca era in razboi cand ranitii nu mai aveau cum sa fie ingrijiti pentru ca asistentele erau prea ocupate.
Mama mea ne astepta imbracata in camasa de noapte si in sacoul ei verzui pe care si-l facuse pentru un Paste. Parul ii statea bine, era si machiata, cu verzui asa cum toata viata se machiase; aproape cu aceeasi nuanta. Radea. O tachinam pe sora mea si radeam amandoua, desi ea nu stia de ce. Acum nu mai stiu nici eu. Mama radea si ea de noi. Ne ridicam sa plecam si mama o ia inainte. Eu o iau dupa umeri si o intreb cum se simte. Bine. Cu lacrimi in ochi si cu o tentativa de zambet in suflet o intreb: “O sa ma bantui, mami?”. “Da, o sa vin sa iti cant cand o sa te simti singura.”
Stiam ca in ziua aceea va muri, desi parea atat de sanatoasa. Era pentru prima data cand constientizam ca voi ramane fara ea, ca va pleca singura in intuneric. Singura, la fel cum a trait tot timpul.

M-am trezit la 5:38 plangand.
Mama mea doarme in patul ei. E inca cu mine.