Americanii-s de vina

Posted by On 17.07.2007 8 Comments
De cand ma stiu sufar de scenarita (si logoree, dar asta e alta poveste). Inca din frageda pruncie imi imaginam situatii si imi puneam probleme pe care poate nu orice copil si le pune. Si imi imaginam treburile atat de bine incat incepeam sa vorbesc cu mine insami sau cu prieteni imaginari (fara sa am impresia ca ii vad, si nu vorbeam decat cand eram singura, nu in prezenta altor oameni, si nu tot timpul, deci nu era ceva patologic, nu incepeti sa ma analizati). La un moment dat imi puneam problema ca poate sunt infiata. Si de unde oare putea sa imi vina o asemenea idee, daca nu de la teveu. Nu stiu la ce filme sau emisiuni ma uitam, dar am ajuns sa ma gandesc la asta. Si ma gandem ca mami cu tati se poarta frumos cu mine numai pentru ca nu sunt copilul lor. Nu credeam cu tarie in asa ceva, pur si simplu ma gandeam “dar daca…?”. Ma consolam cu ideea ca toata lumea imi zicea ca seman cu taica-meu si ca am ochii mamei mele. Evident pana la urma am abandonat jocul asta si mi-am revenit din ipoteze.
Dupa mai multi ani, apucaturile mele (moarte dealtfel) de telenovelista mi-au adus din nou in minte ipoteza asta. In fiecare telenovela exista cate un fiu sau cate o fiica pierduta pe care unul din parinti o cauta si pentru ca acest parinte e personajul bun ajungi sa tii cu el si sa iti doresti sa ii para bine copilului ca s-au reintalnit. Gandurile mele de fata mare ziceau asa: “Cum ar fi daca as descoperi acuma ca parintii mei sunt de fapt parinti adoptivi si mama mea biologica ar aparea cu pretentii de dragoste si intelegere?” Fara sa stau nici o clipa pe ganduri as raspunde asa: “Mama mea cea pe care am avut-o e mama mea din toate punctele de vedere si tatal meu de pana acum la fel. Nu as pleca niciodata de langa ei si n-as putea sa ii spun mama sau tata niciunei alte persoane. Nu as iubi pe nimeni cum ii iubesc pe ei si pe ceilalti care m-au abandonat nu i-as vedea decat ca pe niste oameni obisnuiti pentru care cel mai nobil sentiment ar fi cel de prietenie.”
Na, si cu asta imi distram eu neuronii, cu situatii ipotetice si scenarii dramatice. Bineinteles ca mai am si altele, dar n-o sa va povestesc cum ma vedeam pe cate un pat de spital inconjurata de persoanele dragi sau cum ma salveaza vreun iubit dintr-un pericol si devine el eroul meu.
Bine ca nu sunt adoptata si ca mami e mami si tati e tati.
Cred ca de la filmele astea mi se trage si frica de a naste intr-un spital, sa nu cumva sa primesc alt copil. Of, americanii astia.

Articole asemănatoare

TOPICS