Trei zile în Sächsische Schweiz

A fost Înălțarea, deci zi liberă. A picat joi, Ada avea și vinerea liberă din oficiu, așa că ne-am luat și noi liber ca să plecăm undeva că în vacanța de Paște nu am fost nicăieri. Și pentru că nu cu mult timp în urma șeful meu îmi povestise de weekendul lui petrecut în locul din titlu (ferească! Cât e de greu de pronunțat și de scris!) am zis că numa’ bine putem explora Parcul Național, că oferta era îmbelșugată.

Am rezervat o casă cu preț decent puțin mai departe de toate obiectivele pentru că oricum eram cu mașina și puteam merge oriunde și am plecat de miercuri seara până sâmbăta seara. Au fost 3 zile pline de aventură, doar afară, fară ecrane, cu dureri de mușchi și oase, cu zeci de mii de pași, cu priveliști de poveste, vreme extraordinară, voie bună și sute de poze. Am încercat să mă limitez, dar nu vreau să las nimic pe dinafară, că totul a fost așa frumos! Aș putea spune că e una dintre cele mai frumoase ieșiri ale noastre.

Miercuri nu prea am făcut nimic pentru că am ajuns târzior, eu eram trezită de pisică de la ora 3:45, deci căpiată de oboseală, așa că am mâncat, am băut un pahar de vin, am făcut duș și ne-am culcat. Ada adormise pe canapea uitandu-se la Ninjago pe tabletă. A doua zi, după micul dejun, ne-am echipat corespunzător, am umplut sticlele cu apă, am pregătit gustări și dulciuri și am pornit către ce ne-am propus să vedem joi. Deși am fost avertizați că va fi nebunie, cumva tot în zona Podului Bastei ne-am nimerit. Însă pentru că drumul către Schwedenlöcher era blocat am urmat mulțimea fară să știm exact că ajungem chiar la Podul Bastei.

Parcul National Elveția Saxonă (că asta e traducerea în română) este singurul parc cu stânci non-alpine din Germania și unul dintre cele mai mici, având doar 94mp și se întinde pe cele două maluri ale râului Elba și se continuă până în Cehia. Inițial, când am ales ce vrem să vedem, am pus obiective și din partea cehă, însă bineînțeles că nu am ajuns, dar sper că vom ajunge poate la anul.

Las pozele să vorbească și să descrie drumul, mai intervin unde e nevoie de explicații.

Când am terminat cu podul, am luat-o pe traseul care ducea la râu. Multe, foooarte multe scări de coborât, (zicea Sotzu’: “Și când te gândești că toate scările astea le vom urca la întoarcere!”) și am ajuns în Rathen unde am mâncat ceva, am băut o cafea și am pornit mai departe, pe un traseu mai gingaș cu picioarele. Înainte de a intra în pădure am întâlnit o pisică tare jucăușă, după care ne-am continuat drumul pe potecă, am dat de case în inima pădurii și am ajuns la Elba, unde nu ne-am abținut să ne descălțam și să ne bagăm picioarele în apă, cum facem mai mereu când dam de apă și e destul de cald să ne umezim degetele.

Continuându-ne drumul pe un fel de șosea, durerea de picioare s-a intensificat din cauza asfaltului, însă ne-am bucurat să ajungem la o casă tare veselă, cu pasări și plante exotice, cactuși în ghivece spânzurate prin copaci sau plantați în gradină. Am luat bacul spre următoarea destinație, către care am urcat alte scări înalte și epuizante, iar când am ajuns, era, de fapt o vedere către Fortăreața Königstein, nu ce credeam eu. Am fost dezamăgită.

 

La coborâre a fost și mai dureros pentru că presiunea pe genunchi era cruntă. Am mâncat la un restaurant italian, și pentru a ne întoarce la parcare am luat un tren două stații. Însă de acolo mai aveam de făcut tot traseul până la podul Bastei și apoi până la parcare, de data asta cu urcat de scări. Până să ajungem la traseu a trebuit să luam din nou bacul și am avut parte de o lumină caldă în acel moment al zilei în care liniștea se reinstaurează, oamenii nu mai petrec, sunt obosiți și se lasă mângâiați de soarele târziu și au timp să se minuneze de spectacolul naturii. Pe drum înapoi ne-am întâlnit cu o mini orchestră care încă mai scârțâia din vioară și ne binedispunea în pădure. Am ajuns din nou la pod, cu ultimii întârziați și am făcut ultima poză din prima zi pe munte.

A doua zi am făcut un program lejer, cu doar 4 chestii de văzut, mult mai puțin de mers pe jos, terminăm repede și ne întoarcem mai devreme acasă. Aham, sigur! Habar nu aveam ce ne așteaptă și prin ce urma să trecem.

Sotzu’ își pusese pe listă un tramvai vechi care mergea pe un traseu de poveste, a cărui ultimă și penultimă oprire erau două cascade. După care urma să mai urcăm pe alt traseu să vedem și un fel de peșteră și apoi să ne retragem în Bad Schandau undeva la masă și să ne chill-uim. :)))) Frățică!

Parcăm mașina în parcarea unei clinici, plătim, alergăm să prindem tramvaiul, vai ce frumos! Coborâm la cascada Beuthenfall, la care accesul era închis, apoi mergem puțin pe jos până la cealaltă cascadă Lichtenhein, și ea tot inchisă, și de acolo la Felsentor Kuhstall, urcăm și pe Himmelsleiter și ne întoarcem înapoi.

 

 

Doar că după ce am urcat pe scări, în timp ce admiram Burg Wildenstein, cugetam eu că e totuși prea devreme să ne retragem în oraș și că mai sunt chestii interesante de văzut pe munte. Și îmi conving echipa să mergem la Wilde Hölle. Știți ce înseamnă? Iadul sălbatic. Well, prieteni, fix aia a fost, însă până să ajungem acolo a trebuit să convingem copilul, deja obosit, mârâit, mai cu vorba bună, mai cu aia mai stridentă, că oricum nu știam ce ne așteaptă acolo. Și când am dat de indicatorul care ne anunță mare și lat că e GREU, noi tot am dat înainte, temerari. OK fie, un traseu mai accidentat cu mulți bolovani și rădăcini, dar ce mare brânză?, mâncam de astea pe pâine în tabere prin copilărie. Și ajungem la poarta iadului, unde intrăm printr-o falie că a trebuit să îmi ridic genunchiul până la urechi să pot trece mai departe. Au urmat scări abrupte, pasaje cu mânere și scări pe stancă, încurajări de la străini sau pentru străini din partea noastră… ce mai, highlight-ul călătoriei. Ada înviase și era ca o căpriță de munte, nimic nu părea să îi fie greu. Na, nici mie nu mi-a fost extrem de greu, dar surpriza m-a luat pe nepregătite și precauția, plus grija pentru căpriță mi-a cam pus simțurile în alertă. Și toată durerea și înțepăturile din picioare s-au dispersat pentru că deja tot corpul era pus în mișcare.

Ne-a plăcut, însă eu când am ajuns iar la partea cu coborâtul în pantă am început să mă resimt și am devenit irascibilă. M-au lăsat în pace până am ajuns la mașină, am mâncat, m-am calmat, am ajuns acasă, duș și somn. Kaputt pe spate.

Ultima zi i-am făcut-o cadou Adei și am petrecut-o la un parc de distracții. Prețurile de intrare mai mult decât decente, dar cea mai faină treabă a fost că în proporție de 70% a fost operabil de către vizitatori. Doar un trenuleț, baloanele de apă, trambulina și taurul de rodeo necesitau angajați, în rest, totul se putea face de copii sau părinți. I-a plăcut foarte mult, am obosit-o bine și speram că o să doarmă în mașină, dar nu.

Am ajuns cu bine acasă și mă opresc aici că deja puteți trece lectura asta pe contul de GoodReads la cât e de lungă 😛