Concert în memoria unui înger

Autor: Eric-Emmauel Schmitt
Titlu original: Concerto à la mémoire d’un ange
Naționalitate: francez
Gen: povestiri
Anul apariției: 2004
Nr. pagini: 216 (Humanitas)
Premii: –
Ecranizare: nu
Traducere: Simona Brinzaru
Alte cărți de același autor: Oscar și Tanti Roz, Copilul lui Noe
Nota mea: 3/5

Dă-mi orice carte de Eric-Emmanuel Schmitt și n-o să mă intereseze despre ce e, o să mă pun și-o s-o citesc. Atâta încredere am dobândit după primele două cărți scrise de el. Am mai spus asta și-o spun și-acuma, chiar dacă această carte nu mi s-a părut la fel de bună ca și celelalte.

E una dintre puținele colecții de povestiri pe care le-am citit, dacă nu chiar a doua. Îmi aduc aminte acum doar de Rashmon (deși din ea nu mai țin minte nimic), dar, spre deosebire de ea, povestirile lui Schmitt sunt parcă mai închegate. Sau poate sunt mai lungi puțin și nu sari de la una la alta, fără să rămâi cu ceva.

Fiecare dintre cele 4 povestiri ale colecției se învârt în jurul unui sentiment puternic, dar mai ales în jurul repercusiunilor pe care le au aceste sentimente asupra personajelor.

În prima povestire, Criminala, o femeie privită cu suspiciune de toți sătenii, bănuită că și-ar fi omorât câțiva soți, dezvoltă o admirație și-o dragoste bizară pentru noul preot din sat. Achitată la proces, femeia rămâne învăluită în întrebarea „e sau nu e vinovată?”, întrebare care-l nedumirește și pe cititor. Eu, cel puțin, din felul în care e descrisă, am crezut că e nevinovată și am fost surprinsă când și-a mărturisit păcatele. Tânărul preot reușește să trezească în ea dorința de a se mântui, de a se da pe mâna poliției si de a câștiga dragostea lui Dumnezeu. E 100% convinsă, e pe punctul de a o face, dar când să se înfățișeze la secție, preotul îi trimite o scrisoare. [spoiler]În care o anunță că a fost chemat la Vatican pentru un post important și că a plecat degrabă. Dar ea să continue și să își recunoască faptele, pentru că dragostea lui Dumnezeu îi va fi răsplata. Simțindu-se trădată, femeia continuă să trăiască la fel ca și până atunci în bănuielile oamenilor, dar cu inima zdrobită. [/spoiler]

Întoarcerea e cea de-a doua povestire, care mi-a plăcut tare mult. Poate cel mai mult. E vorba despre un tată, marinar, care primește vestea că una dintre fiicele lui a murit, dar nu i se spune și numele ei. Având patru, chinul de a nu ști care dintre ele nu mai e îl face să-și analizeze sentimentele pentru fiecare dintre ele. Aflăm de ce una e preferata lui, de ce ar fi mai bine să moară una decât alta, dar și pe care ar fi ales-o el să moară. Îl îngrozește să își dea seama că a lipsit atât de mult de lângă ele că nici nu le cunoaște și-acum a pierdut-o pe una și nici măcar nu știe pe care. Până să ajungă la destinație, e un om învins de griji. [spoiler] Dar când le vede pe toate cele patru fiice ale sale în port, împreună cu soția sa, nu știe ce să mai creadă. Confuzia s-a creat din cauza faptului că soția sa pierduse o sarcină de care el nu știa. Fericit că n-a pierdut-o pe niciuna, marinarul și-a continuat viața fiind mult mai atent la familia lui și acordându-i mai mult din timpul său. [/spoiler]

Concert în memoria unui înger e titlul unei arii muzicale, dar și a celei de-a treia povestiri. Construită pe scheletul mitului lui Cain și Abel, cele două personaje sunt, pe rând, și Cain și Abel. Chiar și numele lor sunt Chris și Axel, suficient cât să te ducă cu gândul la ei. Povestirea începe cu un concurs nautic în care iese la suprafață invidia și perfidia lui Chris când Axel pare să câștige și să exceleze cu ușurință în tot ce face. Dar Axel rămâne blocat sub apă și Chris e martor, dar nu-l ajută. Dimpotrivă, pleacă sigur că el va câștiga competiția. O câștigă detașat, însă viața îi va fi otrăvită de gândul că a lăsat un om să moară. Nu spune nimănui, dar trăiește cu vina în suflet și în minte, transformându-se câte puțin în fiecare zi în Abel. Își pune timpul și viața în slujba altora, trăiește pentru a-i ajuta și pentru a da un sens existenței sale. Până când o întâlnire îi readuce trecutul în fața ochilor. [spoiler] De cealaltă parte a lumii, un invalid, spurcat la suflet face afaceri cu iconițe și tot felul de chilipiruri chinezești. Ascultă pe repeat Concertul în memoria unui înger și n-are decât un scop: de a-l găsi și de a se răzbuna pe cel care l-a nenorocit. L-ați recunoscut deja pe Axel, care n-a murit sub apă, însă a rămas țintuit într-un scaun cu rotile. Îl găsește pe Chris, apelând la serviciile sale de maseur, și-l convinge că singura metodă prin care se poate revanșa pentru ce i-a făcut e să-i ia viața. În bunătatea lui, Chris acceptă întâlnirea de pe lac, însă nu e doar el cel care moare, ci amândoi își găsesc sfârșitul pe fundul lacului.[/spoiler]

Ultima povestire e cea a unei Prime Doamne a Franței, care, la fel ca și Prima Doamnă din Scandal (că despre alta nu putem băga mâna în foc) îi e loiala soțului doar în fața camerelor de filmat și a aparatelor de fotografiat. În spatele ușilor închise, ea știe despre infidelitățile lui, simte indiferența soțului ei și cât de puțin mai înseamnă pentru el. În ciuda iubirii pe care i-o poartă, când ultima picătură pare să reverse paharul, Prima Doamnă îl confruntă pe Președinte și-l amenință că va da totul în vileag. Dar mai întâi îi stârnește puțin gelozia afișându-se cu un bărbat frumos și important, despre care soțul ei nu știe că e și homosexual înainte de a-i face o scenă. Zilele devin din ce în ce mai grele, dar totul culminează cu diagnosticul necruțător care îi va schimba pe amândoi. Cancerul de care suferă Prima Doamnă îl determină pe Președinte s-o interneze într-o clinică privată, bine păzită, unde să aibă liniștea de care are nevoie. Doar că n-o vizitează prea des și la urechi îi ajunge informația cum că femeia scrie de zor toată ziua. O bănuiește că-și scrie memoriile și în sufletul lui se naște din nou ura pentru ea. Drama care se iscă din desincronizarea sentimentelor lor dă naștere unei povești tragice. Un fel de Romeo și Julieta la o vârstă mai înaintată. [spoiler] Catherine scrie, într-adevăr, toată ziua, însă nu pentru a-l descoperi pe soțul său și pentru a arăta lumii mașinațiile politicii. Scrie despre dragostea pe care i-a purtat-o în toți acești ani, despre pasiunea care i-a trezit-o în suflet și despre suferința pe care a îndurat-o. Cartea publicată e cea mai frumoasă declarație de dragoste, pe care Președintele o citește abia după ce soția sa moare.[/spoiler]

Încă de la prima povestire și până la ultima, personajele trec printr-o transformare emoțională. Unii se întorc la viețile lor așa cum au fost, alții se întorc schimbați, alții nu se mai întorc deloc. Mi-au plăcut povestirile lui Schmitt, dar nu sunt la fel de frumoase ca mini romanele sale.