Teatru: A fost odată la Timișoara

Am rămas puțin în urmă cu relatările despre ultimele două spectacole de teatru pe care le-am văzut, dar mai bine mai târziu decât niciodată. Încep cu ultima pentru că îmi e mai proaspătă în minte.

Dacă sunteți tentați să credeți, la fel ca mine, că titlul anunță un spectacol care dezbate sau vorbește despre istoria Timișoarei, poate chiar despre Revoluție, că tot suntem în decembrie, vă înșelați, la fel ca mine. A fost odată la Timișoara are o singură relicvă a orașului, și-anume strămoșii noștri germani. Și nici măcar pe asta nu se pune accentul, pentru că e cumva doar un amănunt. Povestea din scenariul lui Peter Kerek urmărește o familie reunită în jurul mesei  din casa părintească, după moartea mamei. Cei patru copii, acum adulți cu copii la rândul lor, se strâng din toate colțurile lumii pentru a o duce pe ultimul drum pe decedată. Unii vin din America, alții din Germania, alții din Italia și unul chiar din deșert. Dacă stau să mă gândesc puțin, poate această reunire a familiei împrăștiate în toată lumea e exact asemeni Timișoarei. Pentru că și aici, în orașul în care m-am născut conviețuiesc o grămadă de naționalități. Întotdeauna se vorbește despre Timișoara și multiculturalitatea ei și cred că spectacolul ăsta poate fi o metaforă și pentru asta.

Avem un neamț autentic și-un italian la fel de veridic, venit aici pentru a-și urma iubitele, ambele românce, nepoatele decedatei. O avem pe servitoarea din casă, singura nemțoaică adevărată rămasă în Timișoara. Iar cei care s-au răspândit în cele patru zări se întorc la origini cu obiceiuri împrumutate, cu un stil de viață diferit.

Aș cataloga spectacolul ca tragi-comedie pentru că deși s-a râs mult, fundalul pe care se desfășoară e totuși unul trist. Cineva a murit, iar vinovatul trebuie protejat. Tatăl celor 4 copii, având o memorie precară sau cel puțin așa îi lasă să creadă, are un accident de mașină, iar soția lui moare din vina lui. Când e adus acasă de la spital, încearcă să-l facă să creadă că s-au strâns toți acolo pentru că e Crăciunul, deși e devreme pentru Crăciun. Se plânge, se râde, se dezgroapă secrete, se aduc acuze, se împacă, se ceartă. Ca o familie obișnuită, disfuncțională.

N-aș ști să spun ce nu mi-a plăcut, pentru că nu găsesc nimic, însă la rubrica ce mi-a plăcut aș vrea musai să îl numesc pe Benone Viziteu (sper să nu greșesc, dar e domnul care seamănă leit cu Dr. House). M-a impresionat extraordinar jocul lui, credibilitatea, rolul lui.

Mi-a plăcut și de Colin Buzoianu în rolul unui neamț aterizat în mijlocul familiei iubitei sale.  De decoruri și costume dacă vă vorbesc o să spuneți că-s ca Aura Urziceanu la Megastar și mă leg de ținută că altceva n-am de zis. Dar eu ce să fac dacă rămân uimită la fiecare spectacol. Cea mai plăcută surpriză a fost Claudia Ieremia, care a interpretat rolul surorii veșnic la dispoziția părinților, cea care are grijă de ei, în timp ce fiica sa rămâne însărcinată cu un italian.  Ce n-am înțeles prea bine a fost cine era băbuța apărută ca din senin. Am înțeles că a fost numai bună s-o înlocuiască pe mama decedată în fața bătrânului tată, astfel încât acesta să nu afle de moartea ei, dar în rest… nu știu cine a fost și ce alt rol a avut.

A fost odată la Timișoara este un spectacol care merită văzut. Dacă vă interesează, se mai joacă pe 16 ianuarie la Sala2, iar biletele se pot cumpăra fie de pe eventim, fie de la casieriile TNT.