Vina copiilor nevinovați
Lăsăm puțin marele eveniment de-o parte și mai discutăm și despre altele, că subiecte sunt destule. Se pare că Soția călătorului în timp chiar e o sursă bună de inspirație pentru că și articolul de azi tot de-acolo izvorăște.
Nu știu dacă ați citit cartea, dar oricum dacă intenționați, nu vă stric nici o surpriză, nu spoiler-uiesc nimic. Și oricum ideea a mai fost întâlnită și prin alte cărți și prin filme. În această carte, mama lui Henry, călătorul în timp, moare când el avea vârsta de 6 ani. Deși parcă asta n-ar fi destul de tragic, tatăl lui îi întoarce spatele. Îl reneagă, îl consideră vinovat că el a supraviețuit și femeia pe care o iubea nu. Părășeste un copil de 6 ani, lăsându-l în grija vecinilor și a altor rude.
Cum spuneam, nu-i prima oară când aud de așa ceva, dar e prima oară când îmi pun niște întrebări și mă revolt în liniște, scriind pe blog. Știu că romanele și filmele sunt inspirate din realitate și nu sunt atât de naivă să cred că așa ceva se întâmplă doar la modul fictiv. Sunt convinsă că li se întâmplă oamenilor din jurul nostru. Și nu pot înțelege cum de se poate întâmpla așa ceva. Cum poate ajunge un părinte să-și urască propriul copil pentru că a supraviețuit? Cum poate să i se împietrească sufletul atât de mult încât să de îndepărteze de el, să îl uite și să nu-și dorească să-l vadă. Cum să-l învinovățească mai ales atunci când e evident că nu are chiar nici o vină. Când acel copil e singura și cea mai puternică legătură între el și jumătatea pierdută. Când copilul lui e tot ce i-a mai rămas și alinarea de care are nevoie.
Ar trebui să îmi fac o categorie specială pentru lucrurile pe care nu le pot înțelege, că deja s-au adunat câteva și tot vor continua să se adune.
6 Comments
Carla M
Crezi sau nu, aceleasi intrebari mi le-am pus si eu acum cateva zile citind cu fiica mea frumoasa poveste Hansel si Gretel. Cum a putut acel tata care desi isi iubea nespus copiii sa ii duca de buna voie in padure si sa ii lase acolo prada noptii si pericolelor. Si de parca asta nu era suficient, atunci cand copilasii ingroziti de frica au reusit nu stiu cum sa gaseasca drumul inspre casa, acelasi tata iubitor i-a dus din nou in padure, si ca sa se asigure ca nu mai gasesc drumul de intoarcere, i-a dus intr-un loc mai indepartat si mai intunecat. Si toate astea pentru a putea trai langa o femeie pe care nu stim daca o iubea pentru ca povestea nu ne da prea multe detalii. Ce vina au avut acei copii..ei doar s-au nascut pentru ca asa au dorit parintii lor..cei care ar trebui sa ii protejeze..Doamne cat sadism, cata cruzime..sau exagerez?
Alina
Cred ca psihologic vorbind, omul nu l-a considerat copilul lui. S-a produs ceva o ruptura acolo in sufletul lui, nu ca asta ar fi scuzabil. Eu as fi curioasa sa stiu ce crede un psiholog specialist intre relatiile dintre parinti si copii despre asta.
demo
Si eu ma intreb acelasi lucru despre tatal meu. chiar nu l-a interesat niciodata ca are un copil? macar din curiozitate…
cum sa te afli in aceiasi camera cu propriul tau copil si sa te prefaci ca nu exista..
pe asta nici eu n-o inteleg.
lala
asta este un subiect tare sensibil!
si eu stiu pe cineva care a divortat si s-a recasatorit si din acel moment nu l-a mai interesat de copii din prima casatorie. totusi sunt copii lui. nu pot sa inteleg ce suflet au unii.
Teodora Elena
Bunica mea ar numi un astfel de om “un primitiv egocentric”.
lili
am avut o colegă căreia i-a murit băiatul la 21 de ani. după o suferinţă îndelungată, o tumoră craniană. mai avea o fată mai mică cu 10 ani pe care n-o dorise dar de, n-a mai avut ce să facă, erau alte vremuri. imediat după moartea băiatului povestea (la nişte ani după) că nu suporta să o vadă pe cea mică, deşi fata venea spre ea cu sufletul acela de copil şi căuta să-i aline durerea. o respingea. avea senzaţia că cea mică este vinovată de moartea fratelui. un an de zile s-a chinuit, a avut suportul familiei şi zâmbetul unei copile nevinovate. a fost greu. cu mers la psiholog şi altele. acum este o bunică fericită (sunt ani mulţi de atunci) iar copila niciodată, dar niciodată nu i-a reproşat ceva legat de perioada aceea deşi presupun că n-a uitat. a înţeles. personal n-am putut să înţeleg dar … uite că se întâmplă. să ne rugăm să nu trecem vreodată prin aşa ceva.