Oceanul ar fi mai mic fără un strop
Când vedeți pe stradă un om handicapat, vă uitați prelung la el sau întoarceți capul? Dacă vă uitați, de ce o faceți? Dacă întoarceți capul, de ce o faceți?
Până să-mi dați voi răspunsurile la întrebările astea, vi le dau eu pe ale mele. Câteodată mă uit prelung, câteodată întorc capul.
Mă uit pentru că sunt curioasă, pentru că vreau să știu povestea acelui om, pentru că mă interesează ce simte și cum își duce povara. Sunt curioasă dacă e un om liber prins într-un corp defect sau dacă e un prizonier al milei, al neputinței, al aripilor frânte. Nu mă uit pentru a-l compătimi, cel puțin nu ăsta e scopul inițial – oricum îmi pare rău pentru orice om care are o dizabilitate – nu mă uit pentru a mi se citi mila în ochi. Pur și simplu de curiozitate. Personal nu cred că-i un lucru rău, da’ n-am de unde ști ce părere au ceilalți despre asta.
Alteori nu mă uit, nu pentru a mă preface că nu există, nu pentru a-i ignora, ci în primul rând pentru că nu știu cum să mă port, nu știu dacă îi deranjează, nu știu dacă au nevoie și de privirea mea. Cu siguranță sunt alte priviri care îi rănesc și n-aș vrea ca a mea, curioasă, să transmită un mesaj fals. Și-atunci întorc capul, dar recunosc că m-aș uita.
Vă povestesc asta pentru că am citit un interviu cu mama unei fetițe cu dizabilități motorii, în care povestește că America a fost singurul loc în care micuța ei Raisa a fost tratată ca un copil normal și integrată în societate. În rest, s-a lovit pretutindeni de priviri lungi, care nu totdeauna au avut la baza motive ca ale mele. Cu ocazia asta, am aflat că toate drumurile și toate deplasările pe care părinții Raisei le-au făcut pentru recuperarea fizica a fetiței ar fi putut fi mult mai puține dacă în România ar exista un centru de recuperare și terapie pentru copiii cu dizabilități. O familie din Constanța, al cărui băiețel, Călin, suferă de aceeași afecțiune ca și Raisa, a luat frâiele în mâini și a pus pe picioare o asociație, Asociația Copii Suflete Speranțe, care își propune să construiască un asemenea centru la malul mării. Dar, cum bine știți, asociațiile și ONG-urile au nevoie de fonduri din donații pentru că nu câștigă de nicăieri. Așadar s-a lansat campania 50 000 de Speranțe care are scopul de a strânge 1 milion de dolari pentru a deschide acest centru de recuperare.
Gestul fiecărei donaţii îl răsplătim cu un tricou de susţinător al campaniei, fiecare tricou fiind inscripţionat cu un număr unic de la 1 la 50 000. Prin purtarea lui transmitem mesajul asociaţiei şi arătăm celor din jur dragostea noastră pentru copii şi puterea fiecăruia dintre noi de a schimba destine.
Toate detaliile despre cum puteti dona le găsiți aici, dar ca să vă fie mai ușor, acestea sunt conturile:
RON: RO86 RZBR 0000 0600 1400 6227
EUR: RO97 RZBR 0000 0600 1424 2903
USD: RO53 RZBR 0000 0600 1424 2919
E foarte ușor să donați si pe site, cu cardul – eu așa am făcut și-a funcționat perfect.
PS. Chiar mă interesează răspunsurile voastre la întrebările din introducere.
PPS. Explicatia pentru titlu o gasiti in interviu.
Ma uit la ei..Pentru ca ma impresioneaza situatia lor, si ca au curajul sa iasa cu ea in lume, fara inhibitii…Iar noi avem nevoie de astfel de oameni care sa faca si ceva frumos pt ei…
nu inteleg de ce trebuie sa fie vorba de curaj. acesti oameni ar trebui acceptati asa cum sunt, fara sa aiba nevoie de curaj sa iasa in lume.
Le trebuie curaj pentru ca in lumea noastra reala, oamenii sunt rai. Chiar si copii sunt rai cand vine vorba de oameni cu handicap.
da, stiu ca au nevoie de curaj, dar nu-i normal sa fie asa.
cat despre cruzimea copiilor, stiu multe, dar daca parintii s-ar ocupa de ei, sa le explice una alta, poate curajul ar fi inlocuit cu alt sentiment.
Recunosc ca o singura data am simtit ca am nevoie de curaj – cand am vizitat cu Raisa o gradinita privata. Imi tremura inima la fiecare cuvant al copiilor din preajma ei. Mi-era teama ca vor pune intrebari la care nu voi sti sa raspund pe intelesul lor. Raisa nu merge la gradinita, insa sper ca timpul sa ne aduca sansa de a frecventa un colectiv de copii iar mie sa imi aduca curaj sa o pot insoti in prezenta lor.
Am incercat intotdeauna sa ii tratez ca pe niste oameni normali. Nu ma uit la ei altfel (cel putin asa imi place sa cred), nici nu trec ca si cum nu i-as vedea. Dar cand gasesc oameni dispusi sa vorbeasca despre problemele lor, nu ma mai satur ascultandu-i. Le iau adevarate interviuri.
Multumim Andreea !!
Iti multumesc in numele toturor parintilor pentru ca ne-ai primit la tine pe blog si pentru donatie ! 🙂
Mi-a placut mult cum ai scris 🙂 si sper sa raspunda cat mai multi la intrebari ! foarte pertinente de altfel .
Pana sa devin mama unui copil cu dizabilitati pot spune ca aveam aceleasi curiozitati in legatura cu persoanele cu handicap pe care le intalneam. Si Da ii compatimeam , pentru necazul care a dat peste ei , pentru cat de fragila este viata , ceea ce ma speria uneori si totodata ii admiram pentru felul dezinvolt de a-si continua activitatea mai ales ca se simteau priviti , uneori marginalizati .
Ne este greu ca parinti sa trecem peste anumite etichete , e foarte mult de munca si am invatat ceva in cei 7 ani jumate : Conteaza cum ma privesc eu , conteaza cum imi privesc propiul copil ! pt ca este un copil cu handicap , grav chiar , nu il pot privi ca si cum nu are nici o problema dar nici pot face o tragedie zilnica din acest lucru . Iar reactiile nu s-au lasat asteptate 🙂 . Oamenii sunt buni , milosi ,chiar saritori , ne privesc cu mila ( mila unui parinte ) , cu un mic zambet… din pacate mai avem parte si de incidente neplacute , pentru ca sunt si cei care au impresia ca totul li se cuvine , viata frumoasa si miracolul sanatatii poate fi cumparat de la orice chiosc , in acest caz incerc sa ma feresc si chiar sa ripostez ca orice om.
Pupici de la Mada , mama lui Alex- Cristian !
>:D< aportul meu este mic, dar pic cu pic poate reusim impreuna 🙂 eu sper ca lumea sa nu se impotmoleasca la intrebari si sper sa treaca si la fapte. din nefericire stiu cum e sa ai grija de un om cu handicap. mama mea care nu are un handicap fizic are unul mental, sufera de Alzheimer. e greu, foarte greu cand nu te ajuta statul si cand nu iti poti permite ajutor specializat. de-asta sper din suflet sa reusiti sa puneti centrul pe picioare si sa va ajutati copii. si pe ai vostri si pe ai altora. va admir din tot sufletul si sper sa va pot vizita intr-o zi la Constanta, la centrul vostru. 🙂
Eu m-am gandit vreo zece minute ce sa raspund. Nu, nu cred ca intorc capul. Incerc sa nu il intorc. Dar in Franta oamenii, cu orice handicap ar avea ei, fizic sau de alta natura, sunt cat de cat integrati. Spun cat de cat pentru ca mereu e loc de mai bine, stiu ca tarile nordice stau mult mai bine la capitolul asta.
De ce nu intorc capul? Pentru ca nici mie nu mi-ar placea sa fiu mereu in centrul atentiei doar pentru ca-s altfel.
Spre rusinea mea insa, tin minte cat de rautacios m-am purtat, mica, cu o fetita care avea o problema la un picior. Insa m-a certat mama urat de tot si mi-am cam invatat lectia de atunci.
Andreea, eu cred ca tu ai pus niste puncte pe i, si sper ca ai dat de gandit macar un pic celor care te citesc. Multumesc din suflet pentru articol.
cred ca in puterea parintilor sta schimbarea mentalitatii. poate am printre cititori parinti care dupa ce-au citit aceste randuri isi vor lua copiii deoparte si le vor explica anumite chestii. ma rog, asta sper eu, nu stiu daca se si intampla asta 😛
Eu una ma gandesc ca fiecare are poveste, dar din pacate noi suntem prea putin educati in acest sens ca sa stim cum sa reactionam. Fie ca intoarcem capul, fie ca ne holbam, omul in cauza simte acelasi lucru, şi anume ca e exclus. Din pacate, asa e la noi. Poate ne mai civilizam putin, poate mai primim niste fonduri europene pentru asta, poate peste 10 ani vom avea colegi de birou cu dizabilitati, poate vom merge la cafenea si va exista acces pentru ei si mese si locuri pentru ei. Si atunci vom sti ca fac parte din lumea noastra asa cum facem si noi parte din lume asta, ca au aceleasi drepturi la viata ca si noi, si mai ales ca nu ar trebui sa se simta exclusi…
acum, daca ma gandesc mai bine, cred ca educatia trebuie sa fie de ambele parti. si a noastra, a celor “normali” care ne uitam sau nu ne uitam, dar si a lor, a celor cu dizabilitati. uite de exemplu cum se comporta un nevazator care nu lasa handicapul sa-i stea in cale: http://www.tomatacuscufita.com/2012/07/24/doi-oameni-extraodinari/
Sper si eu ca tot ce-ai spus tu sa se adevereasca, sa ne schimbam si noi mentalitatea, sa reactionam altfel si sa ne comportam altfel.
Cel mai greu acum e sa ma analizez, ca nu m-am gandit vreodata cum procedez.. Si recunosc ca nu prea ma uit la ei, nu pot. Nu o fac din sila, ci pentru ca uneori ma apuca frica si ma gandesc cat de nedreapta e viata si daca ma uit la ei, imi vor citi in priviri groaza, si au ei destula, nu le mai trebuie si a mea. Alteori, dar mai rar, ma uit din curiozitate, sa le inteleg stilul de viata, sa vad daca au oameni buni langa ei care sa-i ajute sau sunt singuri, daca sunt puternici sau din contra. Este curiozitatea umana de care ai pomenit si tu mai sus… Si atunci cand trebuie sa le fiu in preajma, daca urc cu ei in lift sau ne intalnim pe aceeasi banca in parc, fac pe naiba-n patru si ma comport absolut normal cu ei, nu vreau sa creada ca sunt diferiti. Cam asta e… rar vorbim despre oamenii cu dizabilitati, te felicit pentru acest articol.
sincera sa fiu, eu as vorbi cu ei. i-as intreba tot felul de lucruri. pentru ca unul dintre lucrurile care ma caracterizeaza e curiozitatea maxima. cum am zis si in articol. numai ca n-o fac niciodata. nu am intalnit prea multi oameni cu dizabilitati in viata mea, dar unul singur a avut rabdare cu mine si mi-a raspuns la toate intrebarile. si mi-au dat lacrimile pentru ca in fata curajului lui (al ei, de fapt ca era o fata), m-am simtit mica de tot. cred ca avem o gramada de invatat de la ei. daca i-am asculta sau daca am avea si noi mai mult curaj sa-i abordam. sa-i bagam altfel in seama decat cu privirea.
Eu m-am gandit mai mult de 10 min si nici acum nu sunt convinsa ca dau raspunsul adevarat pentru ca nu stiu care este .Uneori ma uit,uneori nu .Mai greu este a avea comportamentul potrivit fata de o persoana cu dizabilitati.Prietena mea cea mai buna are un baietel cu dizabilitati si sincer nu stiu daca ma comport cum ar trebui ,nu stiu cum percepe el pt ca tind sa fiu atenta la fiecare gest pe care il fac fata de el si la fiecare cuvant pe care il adresez.Asta nu pt ca il consider altfel ci pt ca vreau sa ii fie bine.Cu siguranta nu trebuiesc ignorate persoanele cu dizabilitati pt ca toti avem dreptul la o viata frumoasa.
Stephen Hawking.Geniu.Stafie sau aproape.Admiratie.Ce este handicapul ? Sa zicem ca o nesansa.Noi cei plini de sansa avem prejudecati,resentimente si tabu-uri.Sa nu ne mai ascundem in spatele aratatorului pe care il intindem.Da ,lumea se uita,lumea priveste si analizeaza in functie de gradul de cultura.Am vazut si auzit oameni sa zica: sunt bolnavi(probabil contagiosi), sa rada, sa arate cu degetul.Oameni buni!!Faptul ca sunt contorsionati,ca saliveaza ,ca…. nu ii face mai putin oameni;sunt ca noi si probabil au cu mult mai multa umanitate in ei decat vom avea noi vreodata asa ca DA . Admiratie. Asta e cuvantul.
Admir oamenii care au curajul de a spune lucrurilor pe nume ! Mult succes in continuare !
subscriu la ceea ce a zis diana, are mare dreptate!
Laura, citeam acum ce ai spus tu. Eu cred ca sunt diferiti, fiecare om e diferit si unic. Dar nu ar trebui sa fie tratati diferit, ar trebui sa incercam, pe cat posibil, sa beneficieze de aceleasi sanse ca noi. Asta pleaca de la accesul la metrou la accesul intr-o universitate (fizic e imposibil uneori, pentru ca nu exista personal specializat sau nu exista rampe speciale). Discutia e lunga, dar articolul asta e un bun inceput si sper sa mai vad o gramada ca el si pe alte bloguri.
Mi-e frica sa ma uit… Mi-e frica pentru ca nu stiu s-ajut… Mi-e frica sa nu ranesc cu privirea mea nestiutoare… Mi-e frica, pentru ca ma voi gandi ca am noroc, iar asta nu e drept. Mi-e frica pentru ca, pe langa compasiune si uneori admiratie, ma imaginez in acea situatie si n-as vedea zborul. Vezi tu, pana la urma totul se reduce la mine. Si cati ca mine!…
Nu, nu suntem egali! Ei au nevoie de ajutorul nostru pentru a ne deveni egali si chiar mai buni. Ei au nevoie de ajutor, nu de compasiune. De respect, nu de mila. Ei sunt un noi in scaun, iar asta nu-i tot aia. Daca totul s-ar limita la capacitatea intelectuala, in era asta, nu le-ar mai trebui nimic, dar viata nu e numai studiu. E dans, e miscare, e adiere, e mangaiere…
of, cata dreptate ai, cat de dureros de multa dreptate. 🙁
nici nu mai am nimic de adaugat.
Exista o oarecare curiozitate naturala, cred … Personal ma uit, nu insistent si-mi vad de drum.
Andreea, mie imi dau lacrimile. Am lucrat cu copii cu dizabilitati. Apoi cu cativa tineri. Ca mine. Ca tine. Am aflat ca au vise ca si mine. Ca spera ca si mine. Ca au nevoi ca si mine. Ca au nemultumiri ca si mine. Ca au framantari ca si mine. Ca plang si rad ca si mine. Ca citesc, vad filme, le plac parcurile. Isi doresc prieteni. Si toate astea ca si mine. Singura diferenta pe care eu am simtit-o a fost asta – ei se plang mai putin de toate, spre rusinea mea.
La inceput ii priveam cu mila. Apoi i-am privit cu respect, apreciere, cu drag. Oar acum suntem prieteni. Si nu conteaza ca Elena nu poate merge. Nu conteaza ca Dragos se deplaseaza greu de tot. Si alti cativa nu sunt ca mine, la primul contact.
M-au invatat sa vad ca viata nu e corpul meu. Viata e ceea ce simt si traiesc. Viata e pentru ceea ce lupt. Iar o chestie pe care nu o voi uita niciodata este “viata e momentul in care dimineata inca pot gandi. Inca imi dau seama ca ma bucur ca am doar o problema si nu toate problemele colegilor mei. Viata e momentul in care o vad pe mama. Viata e momentul in care oameni ca tine vin si vorbesc cu mine ca si cum abia ne-am intors din frigul naprasnic al iernii. Viata e colindul de Craciun. Viata sunt eu … cu toate ale mele. Trupul meu e doar o carcasa defecta. Dar viata nu e trupul meu. Eu sunt viata!” Si asta mi-a spus Ileana, o tipa blanda de 22 de ani, pictorita si care este intr-un scaun cu rotile de mai bine de 13 ani!
Monica iti multumesc pentru asa cuvine frumoase! Mi-a mers la inima : “Viata e momentul in care o vad pe mama.”
Cand Asociatia Copii Suflete Sperante a lansat Campania 50 000 de Sperante, am participat la un eveniment caritabil unde am avut onoarea de a o intalni pe poeta Cidem Narcis Braslasu:
http://www.copiisuflete.ro/din-suflet-pentru-suflete
Cine ar fi ghicit ca dincolo de scaunul rulant si vocea sugrumata, este glasul unui suflet care isi exprima sensibiltatea atat de frumos in poezie?! Degeaba o vezi, degeaba ii vorbesti, o cunosti cu adevarat doar cand o citesti.
Si eu ma inclin in fata celor ce incearca sa cunoasca!
Eu nu prea mă uit că n-aș vrea să fac pe nimeni să se simtă prost. Aș prefera ca o persoană cu dizabilități să simtă că o ajut în loc să creadă îmi este milă de ea și să se simtă incomfortabil.
Mi-am bookmarkuit postarea, aștept niște bănuți și-aș vrea să dau și eu.
Oana, multumesc frumos pentru intentie! Orice ajutor e binevenit, putin cu putin se face mult.
E curios cum asociem handicapul imediat cu cel fizic, dar el poate fi si mental…
Ati observat cat de la moda e cuvantul asta pe care-l aruncam celor pe care nu-i avem la suflet: “Handicapatule!” Eu ma supar de fiecare data cand il aud si mereu corectez oamenii. Unii se supara si ei la randul lor, dar vorba asta face mult rau si arata exact atitudinea majoritatii, astazi. Sta in puterea noastra sa nu o mai folosim in acel sens.
Vai cat de urat mi se pare sa numesti pe cineva ”handicapat”. Desi cuvantul nu are (in mod normal) o conotatie negativa, e atata de prost folosit incat oamenii care chiar au un handicap si sufera din cauza lui mai trebuie sa mai auda si prostiile celorlalti si sa le suporte, ceea ce e foarte trist. 🙁
Ma uit, si cu compasiune si cu intrebarea “oare, de ce s-a intamplat?oare de ce lor?oare cum se descurca”…si a simti compansiune pentru cineva care sufera de ceva, vizibil au ba, nu mi se pare rusinos, condamnabil, este un sentiment uman si foarte foarte firesc. Si da, uneori nu ma uit, pentru ca nici eu nu stiu ce e in sufletul lor si ce gandesc cand cineva se uita la ei prelung.Si cu siguranta am avea de invatat, pentru ca aceste suflete au invatat sa se bucure de mult mai putine lucruri decat noi, lucruri pe care noi le avem dar fiind ca sunt acolo nu le apreciem…
Ma uit. De fiecare data cand ii privesc primesc o lectie de viata.
Nici nu stiu cum sa incep, pana acum 6 ani cand am aflat ca Meda are tetrapareza spastica nu faceam diferenta intre persoanele cu dizabilitati si cele “normale” pentru ca nu realizam cu ce se confrunta acestea. Am trecut prin diferite stari pana sa realizez ca trebuie sa imi tratez copilul ca pe un copil normal si sa nu il izolez. Chiar ne-a spus cineva odata ca ne apreciaza ca nu ne este rusine si mergem cu copilul peste tot: nunti,botezuri,petreceri, plimbari,oriunde. Cu integrarea in colectivitate ne-a fost usor pentru ca am dat peste o persoana minunata, la o gradinita particulara ,care a tratat-o pe Meda la fel ca si noi, ca pe un copil sanatos- si asa au tratat-o si ceilalti copii, nu au ras de ea, au ocrotit-o. Din pacate acea gradinita s-a vandut si am avut 2 experiente neplacute . Din ianuarie am revenit la normal alaturi de alti oameni minunati- unde unul dintre copii l-a intrebat pe sotul meu: Meda de ce nu vorbeste o doare in gat? Niciodata nu mi-a fost rusine cu copilul meu, de cate ori mergem in parc ,la plimbare nu ma feresc sa vorbesc despre Meda, si m-am obisnuit sa ii ignor pe cei care isi trag copii de langa ea sau rad. Cel mai dureros este ca tocmai o parte din cei care ar trebui sa ne fie alaturi ( din familie) fug si nu stiu sa se comporte.
Acum ii privesc pe cei cu dizabilitati cu alti ochi, de multe ori cu mila si ma gandesc ca Meda a fost mai norocoasa, ca am reusit ( de multe ori cu rusine- nu e usor sa apari la televizor,in presa, sa apelezi la cunostine, prieteni sa ceri bani) sa o ducem la recuperare si ca acum este cat de cat bine.
Dupa ce ii vad, incerc sa nu ma uit si sa ma port asa cum ma port cu orice alt om. Nu vreau sa ma uit insistent pentru ca asta ar insemna ca ii consider diferiti si ca poate ii compatimesc. Daca ar fi sa ne cunoastem, sa vorbim ar fi altceva, dar daca doar ii vad, ma comport obisnuit.
Asa este crinutza, ai dreptate. Haideti sa fim mai buni cu noi insine in primul rand si nu in cele din urma cu cei de langa noi. Macar sa ii facem sa se simta cat de cat bine in pielea lor.
Am un prieten care din copilarie s-a ales cu… dizabilitati(se deplaseaza greu, e lipsit de dexteritate si vorbeste destul de greu). A avut parte de parinti care nu l-au cocolosit sau izolat de ceilalti copii si astfel, prietenul meu a fost mereu in mijlocul oamenilor. E un om cu vointa, urca pe munte cu rucsacul in spate si incearca sa se descurce prin propriile puteri in orice situatie.
Exista doua aspecte ale vietii in care il vad ca se poticneste si aduna frustrari.
Prima ar fi imposibilitatea de a muncii. De cativa ani nu si-a mai gasit un loc de munca si statutul de asistat al statului, dincolo de banii putini, il umileste permanent. Imi spune mereu ca nu se poate impaca cu acest statut, ca doreste sa munceasca, nu sa astepte pomana.
A doua ar fi pe plan sentimental, fiind la varsta cand majoritatea avem o relatie mai mult sau mai putin stabila sau chiar ne intemeiem o familie. Din povestile lui am inteles ca relatiile legate intr-o asemenea situatie, sunt destul de… ciudate si adesea de scurta durata. Marea lui suferinta este ca fetele nu ajung sa cunoasca omul din spatele acelor dizabilitati si nimeni nu ajunge sa stie cum gandeste si ce simte. Singuratatea e o povara nepotrivita pt aceasta varsta.