#timisoaranoastra in 2011

Dacă anul trecut am fost printre primii (dacă nu chiar prima) care au scris despre Timișoara noastră anul ăsta sunt codașă. Dar deja nu mai e o noutate, că-s în urmă cu toate. Probabil ați citit deja pe toate celelalte bloguri ale căror stăpâni au participat la eveniment că a fost o întâlnire reușită și că toată lumea a fost încântată de locurile și lucrurile pe care le-a văzut. De aceeași părere sunt și eu, și mă găsesc în situația dificilă de a spune ceva nou, ceva ce n-ați citit pe celelalte bloguri. O sa încerc, da’ sigur n-o să-mi iasă.

Întâlnirea a avut loc la ora 8:45 în fața Catedralei. Însă cum în Timișoara, sâmbătă la ora 8:45 ploua ca-n octombrie… nu mi-am pus ceasul să sune, nefiind sigură că vreau să ies din casă pe o vreme așa câinoasă. Și-așa sunt încă în urmă cu somnul și îmi planificasem să stau în pijama tot weekendul. Însă mi-am spus că dacă niște oameni au putut veni de la Arad, Alba Iulia, Cluj, București și Baia Mare să îmi vadă orașul natal, aș face bine și eu să-mi mișc fizicul până în centru și să mă plimb chiar și prin ploaie prin orașul meu.

Și m-am dus însoțită de Andreea, pe care cu o zi înainte mi-am folosit tot farmecul să o conving să vină. Am întârziat cam o oră și i-am prins pe musafiri în fața Operei, când Dan le explica ce însemnătate are clădirea pentru timișoreni. Nu prea am ascultat ce ne spunea pentru că eram prea bucuroasă să îi revăd pe toți cei adunați acolo. Nici nu m-am așteptat la sentimentul copleșitor de bucurie să îi văd pe toți. Și în sfârșit l-am cunoscut pe Liviu, că de vreo 2 ori ne-am ratat: odată când trebuia să merg la Alba și a doua oară când chiar am ajuns, însă el nu a venit să se întâlnească cu noi. Fain băiat și cu mult mult bun simț. Sper că nu va fi prea scump la vedere și că ne vom mai întâlni și cu alte ocazii.

Apoi i-am reperat rapid prin mulțime pe TvDeCei, pe Lili și Orădeanul, pe Ovi și Corina, pe Nebu și Cristina, pe Deme, Raluca Moisi, Adizzy și Oana, pe Maka, Jorjh și Marius Rusu, pe Alina Constantinescu și pe Hoinaru, pe Ruxa, Bleau și Adelina, pe Ovidiu U și Andreea Burlacu, pe Diana, Gabi și Milo, Cristi și Ale, pe Crina și Adi, pe Todo, Richie, Dani și Adi, pe Dan, Casandra, Alex și Dan De Ce. N-au fost singurii bloggeri prezenți, însă au mai fost și alții care nu știu cine erau și pe care nu ni i-a prezentat nimeni. Ar fi bine ca la întâlniri de genul ăsta să se facă prezentările sau să primim niște ecusoane, că io chiar n-am cunoscut pe nimeni nou în afară de Liviu și Gaben cu soția lui. Și pe lângă ei au mai fost destui. Cum ziceam, m-am bucurat tare mult să-i revăd atât pe cei de departe, cât și pe cei mai de aproape.

Primul obiectiv pe care l-am văzut eu a fost Muzeul Revoluției. Dacă nu știați, avem așa ceva și e foarte normal să avem. Însă cum muzeele nu sunt prea promovate prin Timișoara… nu mă mir că în 22 de ani câți au trecut de la Revoluția din ’89, eu nu i-am pășit pragul. Am făcut-o acum și mi s-a strâns inima. Mi s-au adunat lacrimi în ochi și mi-am adus aminte de oamenii care strigau pe străzi, în fața blocului meu: „Libertate!”. Și mi-am adus aminte cam de tot ce-am scris în postul ăsta, dar mai ales de fericirea de pe chipul oamenilor când libertatea a fost obținută.

Mi-a plăcut mult că anul acesta, Dan a pus accentul pe „spiritul Timișoarei”, mai mult decât pe clădirile despre care ne-a vorbit. Ne-a dus din nou la casa lui Laszlo Tokes (sper că am scris corect), locul din care a pornit revoluția, ne-a dus în puncte strategice, pe care le-am văzut în filmulețul de la Muzeul Revoluției și aproape în toate locurile ne-a vorbit despre ce înseamnă decembrie 1989 în conștiința noastră ca timișoreni. Să nu uităm niciodată că oamenii aceia au murit pentru ca noi să trăim mai bine. Chiar dacă uneori viața în România ni se pare o glumă proastă, așa cum a zis Traian Orban, directorul Muzeului, orice regim e mai bun decât totalitarismul.

dl. Traian Orban

După acest moment intens, am zăbovit puțin prin Unirii, locul în care pulsează, după părerea mea, inima orașului, ne-am dus în cetatea Bastionului, unde am mai aflat câteva chestii interesante, printre care și faptul că la ora 9 seara, porțile cetații se închideau și cine nu ieșea sau nu intra la timp, trebuia să doarmă fie în interiorul ei, fie în afara ei, până a doua zi când se deschideau porțile.

Am avut ocazia să servim „prânzul” oferit de Lucas în Parcul Regina Maria, fostul Parc al Poporului, proaspăt renovat. Abia așteptam să îl văd gata și mi-a plăcut mult. La fel de mult ca și Parcul Carmen Sylva în care am poposit spre finalul plimbării. Amândouă renovate, cu gazon, alei și mobilier de stradă… chiar arată a oraș civilizat.

Parcul Regina Maria

Vis-a-vis de Parcul Regina Maria există o clădire pe lângă care am trecut de multe ori, însă niciodată nu i-am observat barca ce îi iasă din fațadă. Sunt sigură că nu sunt singura căreia i-a scăpat acest detaliu, însă de-acuma, când treceți pe-acolo, să vă uitați după ea. Împreună cu leii de pe aceeași fațadă, face parte din stilul Art Nouveau maghiar. La fel ca și paunii și bufnițele și chipurile de fete de pe fațadele altor clădiri de pe lângă Consulatul Serbiei, că nu știu ce zonă-i aia. Da, știu, nu îmi cunosc orașul.

asta e cladirea

si asta e barca

pauni

bufnite

si fete

Lângă Parcul Regina Maria e și una dintre cele 4 sinagogi închise care există în oraș. E mare păcat că o clădire atât de frumoasă e lăsată în paragină, însă Dan ne-a spus că renovarea ei e extrem de costisitoare și din păcate nimeni nu se inhamă. Comunitatea evreiască din Timișoara e ca și inexistentă, având mai puțin de 400 de membri și mai toți sunt bătrâni. Dacă s-ar gândi cineva să facă din ea un obiectiv turistic… poate s-ar găsi bani de renovare…

Următorul punct pe harta plimbării a fost Fabrica de Bere Timișoreana, pe care trebuia să o vizităm. M-am bucurat tare mult la gândul ăsta că mi-ar fi plăcut să văd cum arată pe dinăuntru, mai ales că sunt o fană a emisiunii How it’s made? Din păcate nu s-a putut că nenea ăla care trebuia să ne conducă prin fabrică, a întârziat. În schimb ne-au dat bere nefiltrată din partea casei. Eu am băut un Nestea de piersici din motive de venit cu mașina și, de ce să mă învârt în jurul cozii?, pentru că nu-s băutoare de bere, oricât de apreciată ar fi nefiltrata.

Surpriza-surprizelor a venit când am ieșit de la Timișoreana: un tramvai din 1869 1872 care ne-a dus până în Bălcescu. Toți am fost foarte încântați că ne puteam plimba prin oraș într-un obiect de muzeu.

Pentru mine vizita s-a încheiat prin Iosefin, că trebuia să ma întorc acasă. Însă seara s-a continuat la Șag cu câteva ture de Macao, una de Machu Pichu (sau Cerșetorul, în varianta lui Rob) și un joc strașnic de mimă.

Ah, și înainte să ies de pe scenă, musai să vă povestesc cândva de discuția despre bordeluri, avută cu Adi Dragoș. ;)) Numa’ să nu uit. Să-mi mai aduceți aminte. 😛