Bucuresti – ziua doi

Atentie, post de 3 pagini de Word

Trezirea cu noaptea în cap, pe la ora 9 fără ceva. Parcă. Fuguţa la masă, cu Nebuloasa şi printre genele încă lipite am înfulecat un mic dejun delicios. După ce ne-am nutrit, a venit Corina după noi să ne ducă în Piaţa Victoriei, unde ne aştepta autocatul să începem lucrul pentru care am venit în Bucureşti. Adică pentru turul minunat despre care vă spuneam. Acolo, bucurie mare, lume cunoscută şi necunoscută venea rând pe rând.

Nu, chiar nu ştiu ordinea, da’ n-are importanţă, o să fac o listă cu cei pe care i-am cunoscut: Roxana şi Alex Farca, Ligia Adam, Cezar Dumitru, Alex Ciucă, Alexandra Puşcaşu, Răzvan Pascu, Tudor Galoş, Anca Nelersa, Pyuric, Mihai Lungu, Nicoleta Gavrilă, Sorin Grumăzescu (surpriza surprizelor), Petruş Lungu, David Nagy, Valentin Sturzu, şi cu cei pe care i-am revăzut: Adi Ciubotaru, Andra Zaharia, Minxieee, Alina CST, Clickio, Andreea Burlacu, Mika Pană, Victor Caraş (de la Paralela 45 – fără de care nu ne-am fi plimbat cu autocarul de la un obiectiv la altul), Ciupercutza, plus noi 5 din Oradea şi Timişoara.

Asemeni piticului din Amelie, m-am aşezat lângă toate grupurile care nu păreau curioase şi intersate să se pozeze cu mine şi a ieşit ce vedeţi mai jos: =))

Se face ora, vine timpul şi ne suim în autocar şi ne îndreptăm către primul obiectiv: Palatul Cotroceni. Glume şi tot felul de miştouri la adresa prezidentului, da’ spre bucuria noastră, n-am vizitat partea în care se găsesc birourile lui, ci Palatul Cotroceni, ăla fain. Tristeţea mea cea mai mare a fost că nu mi-am putut lua aparatul foto cu mine şi că n-am putut poza nimic din toate frumuseţile de-acolo. Am fost totuşi româncă şi cu telefonul am tras o poză la galoşii de pungă cu care ne-am echipat şi încă două la cea mai senzuală statuie pe care am văzut-o eu în toată viaţa mea.

Acum despre Cotroceni să vă zic câteva cuvinte. Să ştiţi din capul locului că io nu-s nu ştiu ce pasionată de artă şi sunt o neştiutoare când vine vorba de pictură, sculptură şi alte chestii asemănătoare. Aşa că, mă aşteptam să mă uit ca viţica la poarta nouă şi să trec plictisită pe lângă mese şi scaune cum am tot văzut prin filme. Eeeei, dar socoteală din capul meu nu se potriveşte cu cea din saloanele lui Carol, Maria şi Ferdinand şi până să ajungem în a treia încăpere io aveam ochii umezi. :”>. Mda, cam atât de tare m-a impresionat pe mine ce am văzut la Palatul Cotroceni. Până la lacrimi. Sa mă trăznească, dacă m-aş fi gândit vreodată că o să mi se întâmple aşa ceva. Aş putea să vă spun despre dantelăria de piatră sculptată dupa desenele reginei Maria sau despre mobila de lemn masiv şi despre decorurile cu atâta gust, aş mai putea să vă spun de masa de 8 tone său despre masa rotundă cu scaune pentru femei şi pentru bărbaţi. Aş mai putea povesti despre minunata ghidă care ne-a dezvăluit tot felul de poveşti de alcov şi secrete cum ar fi cel că regele Mihai nu s-a întâlnit niciodată cu fratele sau Mircea, sau ca n-a fost la înmormântarea tatălui său. Aş putea să vă povestesc despre paturile alea imense care din cauză că erau pătrate arătau mici de tot. Despre camerele copiilor şi despre dormitorul reginei Maria, decorat în stil modern cu influenţe bisericeşti. Da’ nu vă spun că n-am poze şi o să ziceţi că mint. Mai bine vă duceţi şi-l vedeţi şi voi. Şi veţi jura că nu sunteţi în România, şi vă veţi bucura că şi noi avem frumuseţi pe care le vedem la Schonbrunn, par example.

După vizita asta impresionantă, ne-am îndreptat înspre Muzeul Satului, la care câteva persoane au insistat că o să-mi placă şi alte câteva ar fi vrut să ne întâlnim acolo. Din păcate, după ce-am văzut Cotroceniul, şansele să mă fascineze viaţa la ţară s-au redus drastic. Deşi nu zic că n-a fost frumos. Am facut un mic popas pentru a ne bucura de pachetelul cu sandwich-uri, apa si un mar, oferit de Hotel Razvan. Ne-am cam grăbit oleacă, pentru că aveam programare la mastodontul nr.2 din lume, şi-anume Casa Poporului (sau daca preferaţi Palatul Parlamentului).

Alte percheziţii, alte porţi anti-metal şi o taxă de 30 de lei pentru fotografiat – mie taxele astea mi se par nişte stupizenii imense. Tone de piatră, tone de marmură, tone de sticlă, tone de candelabre, tone de mobilier, tone de orice. Cuvântul care descrie această construcţie este „tonă”. Nu prea ştiu ce să vă spun că mi-a plăcut aici pentru că, chiar nu ştiu. Rigiditatea şi goliciunea sălilor nu prea-mi inspira nimic. Desigur e măreaţă şi ar putea fi ceva foarte somptuos, cu condiţia să o valorifice cineva. Mie mi se pare că ocupă spaţiul degeaba.

Ok, şi cam gata cu turul pe jos, că eram obosiţi. Ne-am mai plimbat cu autocarul prin oraş şi ghidul ne-a prezentat alte obiective importante. După care am concluzionat eu ca Bucureştiul e o capitală frumoasă şi dacă madam Udrea s-ar focusa pe clădirile care ar putea fi puse în valoare în loc de păsăricile care i se învart prin cap, păi oraşul ăsta ar putea rivaliza cu multe oraşe europene.

Din nou la Koppel’s, dar de data asta fără consumaţie pentru mine. Doar un pâar de suc de portocale că nu îmi era foame. După ce am dat telefoanele de rigoare pentru a programa întâlnirile de a doua zi, am stabilit cu Nebuloasa că ne ducem în cameră şi ne odînim că ni se părea că ne-o cam ajuns.

Însă mai urma să cunosc o persoană pe care îmi doream demult să o cunosc. Pe Cristina Bazavan. Îmi doream să o cunosc încă de când i-am trimis primul email, acum câteva luni sau poate chiar un an. Îmi doream să îi mulţumesc personal pentru colaborarea cu site-ul tabu.ro şi îmi doream să confirm poveştile Nebuloasei şi ale lui Dani despre ea. Ştiam că n-au cum să se înşele şi mă tot uitam la uşă din timp în timp aşteptând să apară. Am stat cu spatele când a intrat, dar după expresiile de pe feţele celor care o cunoşteau am înţeles că era acolo. M-am întors, m-am ridicat şi am îmbrăţişat-o. La fel. De parcă ne ştiam de-o viaţă. Cu toată recunoştinţa de care sunt capabilă şi cu toată admiraţia. Şi încă nu vorbisem cu ea nimic. Acesta a fost momentul în care am cunoscut prima persoană fascinantă din viaţa mea. Nu ştiu câte or să mai urmeze sau dacă or să mai urmeze, dar Cristina Bazavan e cu siguranţă primul om care m-a fascinat.

Când ne-a întrebat ce program avem, eu cu Nebu am dat din umeri, că doar somnul putea suferi amânare. Ne-a propus o vizită prin Bucureştiul ei, a dat un telefon şi o oră mai târziu ne aflam (împreună cu Minxieee) în turul Hotelului Carol Parc, cel mai luxos şi cel mai securizat hotel din Bucureşti, care, întâmplător se află pe lista celor mai luxoase 136 de hoteluri din lume. Impresionant. Şi la fel crede şi Beyonce, că doar s-a întors de la Paris pentru camera în care a stat.

Plimbarea s-a prelungit până la Arenele Romane, că aveam eu un pitic, apoi pe Str. Mântuleasa, pentru că avea Nebu un pitic – cu care am fost total de acord. Iniţial nu ştiam ce e cu str. Mântuleasa, deşi citisem şi eu La Ţigănci de Eliade, da’ cine mai ţine minte detalii de-astea. Eu sigur nu. Şi trecem pe lângă o casă şi zic: „Da, mai, chiar aşa mi-am imaginat eu casa aia din nuvelă.” Noi căutam nr. 10 şi când colo ce să vezi? Exact casa din imaginaţia mea era nr. 10. Cât de curând o să pun mâna pe nuvela aia.

Apoi, de pe str. Mântuleasa, Cristina ne-a făcut altă bucurie. Ne-a dus la sediul Tabu, care eu îmi imaginam că e ditamai zgârie-norul de sticlă. Wrong! Era o căsuţă cochetă cu un tei în curte şi cu un living simpatic unde se ţin şedinţele. Am stat la poveşti minute în şir, ore în şir şi ţi-e mai mare dragul să o asculţi pe Cristina. O viaţa atât de interesantă, povesţi atât de picante, secrete atât de delicioase.

Când a început să fulgere şi să bată vântul, ne-am urcat în taxi şi ne-am dus la hotel. Mai trecuse o zi superbă şi promisiunea celei ce urma ne-a făcut să adormim bucuroase.

Toate pozele din ziua doi.

PS. Iata niste imagini de pe Norc cu locatii pe care n-am apucat sa le vedem:

Biserica Stavropoleos