Caietele lui Serafino Gubbio, operator

Autor: Luigi Pirandello
Nationalitate: italian
Titlu original: Quaderni di Serafino Gubbio operatore
Anul aparitiei: 1916
Premii: nu
Ecranizare: nu
Nota mea: 10/10
Alte romane de acelasi autor: nu

Am scos cartea dintre celelalte, fără să ştiu ceva despre ea, fără să mă simt cât de cât atrasă în vreun fel de ea. Singurul criteriu a fost numărul redus de pagini, deşi scrisul mic şi înghesuit m-a descurajat puţin. Şi am început să citesc: o frază, un paragraf, o pagină şi deja la capitolul al doilea eram deja prizoniera ei.

Caietele lui Serafino Gubbio, operator este o carte căreia i se face o mare nedreptate pentru că nu e promovată cum trebuie. Am răscolit internetul în toate limbile pe care le cunosc şi abia am reuşit să gasesc o pagină pe Wikipedia în italiană, limbă pe care care o cunosc în măsura în care au uitat-o italienii, şi încă una în franceză, extrem de generoasă. Pe .ro, nimic. Şi a fost prima oară când am vrut să citesc o recenzie înainte de a mă apuca de citit, lucru pe care nu-l fac niciodată, în cel mai bun caz citesc o recenzie şi abia apoi mă hotărasc să citesc şi cartea. Trecând peste aceste detalii peu importants, revin la ideea de bază: cartea este superbă. Atât de concentrată şi atât de plină de esenţă, de adevăr şi de viaţă încât unele pasaje le-am recitit doar pentru că mi-a placut cum erau construite. N-am citit nimic de Pirandello înainte şi singura dată când am auzit de el a fost în facultate când ni se recomanda să citim Şase personaje în căutarea unui autor. Acum, însă, sunt extrem de curioasă şi de alte lucrări de-ale lui.

Caietele lui Serafino Gubbio vorbesc despre multe personaje, care iniţial par să n-aibă nimic unele cu altele, dar la un moment dat, după ce le cunoaştem pe toate, fiecare îl influenţează pe celalalt, şi din păcate nici unul nu are un efect benefic asupra altuia.

Serafino Gubbio este un om care observă. La fel ca şi Nick Carraway din Marele Gatsby sau ca şi Fred din Mic dejun la Tiffany, Gubbio povesteşte despre oamenii din jurul lui. “Îi studiez pe oameni când se ocupă cu cele mai mărunte lucruri, pentru că vreau să descopăr la ei, ceea ce mie îmi lipseşte în orice acţiune: siguranţa că ştiu ce fac.” Cu o meserie în care principiul de bază este impasibilitatea şi ceea ce contează cel mai mult din tot ce reprezintă el, este mâna lui, operatorului nu îi rămâne decât să analizeze tot ce vede, fără să vorbească cu nimeni (sau dacă o face, este suficient de laconic), doar notând în caietele lui ce vede, ce crede, ce îşi aduce aminte. “Îmi satisfac, scriind, o nevoie imperioasă de a mă descărca. Mă descarc de impasibilitatea profesională, şi pe deasupra, mă răzbun; şi cu mine îi răzbun pe atâţia, condamnaţi să nu fie şi ei altceva decât o mână care învârteşte o manivelă.”

Povestea nu e una complicată, dar felul în care o încâlceşte scriitura lui Gubbio, mă chinuie puţin acum când încerc să o pun în scris şi să o simplific. În cel de-al doilea caiet, Gubbio povesteşte, într-o maniera extraordinară şi nespus de melancolică, despre o familie pe care a cunoscut-o în trecut. Un bunic şi o bunică trăiesc într-o superbă vilă din Sorrento împreună cu cei doi nepoţi ai lor: Giorgio şi Duccella Mirelli. După ce parinţii acestora mor unul după altul, copii le rămân în grijă şi acesta este momentul în care Gubbio îi cunoaşte, când intră în casa lor ca şi meditator pentru Giorgio. Astfel, se ataşează de bunica Rosa, de Giorgio şi de Duccella, şi îl cunoaşte şi pe Aldo Nuti, un băiat de bani gata, care, în viitor, urma să devină logodnicul Duccellei. Timpul trece, Gubbio întrerupe legăturile cu ei când Giorgio pleacă de acasă să studieze pictura.

Această poveste îi revine în memorie lui Gubbio când, la Casa de filme unde este angajat ca operator, o întâlneşte pe Varia Nestoroffa, moment care îi dă toată viaţa peste cap, şi nu numai lui, ci tuturor celor cu care intră în contact. Nestoroffa este implicată într-o poveste pe cât de tristă, pe atât de condamnabilă. În urma unei relaţii cu ea şi a unui scandal care a îndurerat întreaga familie Mirelli, Giorgio se sinucide. Motivul acestui scandal şi al sinuciderii lui este relaţia dintre Nestoroffa şi Aldo Nuti, nimeni altul decât logodnicul surorii lui Giorgio. Aceasta infidelitate îi devastează şi pe frate şi pe soră, însă pe frate mult mai mult, pentru că acesta îşi ia viaţa. Nestoroffei am încercat să îi gasesc o corespondentă în literatură, da’ fie nu mă ţine memoria, fie nu mai există altă fiinţă ca ea în toate poveştile scrise până acuma. (mi-e puţin greu să cred asta).

Alte personaje sunt familia Cavalena: tatăl, un bărbat redus la zero de către o soţie absolut isterică şi insuportabilă, mama – isterica de mai înainte şi fiica, Luisetta. O familie în care relaţiile dintre membrii sunt distruse pentru totdeauna, însă în care toţi se complac pentru că doar atâta ştiu. Luisetta se îndrăgosteşte de acelaşi Nuti, care îşi face apariţia la casa de filme, Kosmograph, pentru a o revedea pe Nestoroffa. Biata de ea trăieşte o iubire imposibilă pentru că, cu nici un chip, Nuti nu se poate îndrăgosti de ea, aflându-se sub vraja veşnică a rusoaicei. Gubbio, îndrăgostit la rândul lui de Luisetta, e prea slab pentru a face ceva în privinţa asta.

M-am lungit mult cu vorba şi încă mai sunt atâtea lucruri pe care vreau să vi le spun. Şi o să o fac, pentru că tare mi-e să nu uit ceva din cartea asta care mi-a plăcut atâta.

Unul dintre personajele din carte este un tigru ce urmează să fie omorât în filmul la care se lucra. Pe o pagină întreagă (dacă nu două), Pirandello susţine pledoaria unui animal feroce, atât de naiv în sălbăticia lui, atât de nevinovat şi atât de mort încă dinainte să îşi primească glonţul, încât oricât de vânător ai fi, nu cred că un asemenea pasaj nu te-ar lecui de vânătoare cel puţin pentru o perioadă. “Dar ştim, să nu te îndoieşti de asta, să facem un lucru mai grozav: o să te ucidem în joacă, prosteşte. Un vânator închipuit, la o vânătoare închipuită, printre copaci încipuiţi […] Vor căra falsa padure, şi ca pe un gunoi, cadavrul lui. În toată această plăsmuire, doar moartea lui va fi reală.” Vă închipuiţi probabil, pe bună dreptate, că eu la rândurile astea am dat apă la şoareci.

Şi mai un lucru să vă spun:

Părerea mea despre această carte: cred ca Pirandello a încercat să facă prin Caietele lui Serafino Gubbio încă o demonstraţie a celebrei maxime a lui Shakespeare, conform căreia “toată lumea e o scenă” pe care noi, oamenii, jucăm într-una diverse roluri, aproape câte unul pentru fiecare om cu care intrăm în contact, ascunzându-ne adevărata fire, aşa cum şi actorii de la Kosmograph îşi ascundeau adevăratele feţe în spatele unor măşti, care odată căzute, scoteau la iveală adevărate monstruozităţi, toate observate de Gubbio. Folosind lumea, prin excelenţă, a prefăcătoriei, Pirandello ne arată prin ochii şi instrumentul lui Gubbio ceea ce personajele sale vor şi se chinuie atât să ascundă. Aş zice eu: un portret foarte exact al realităţii, cu singura diferenţă că nu îl vom cunoaşte niciodată pe Gubbio ca să aflăm cum suntem percepuţi din afară.
Se vede cât mi-a plăcut cartea, nu? 🙂