Inside my heart is breaking…

Încercam aseară să mai lucrez ceva în timpul liber şi cum e o muncă diferită de cea de la lucru, puţin mai mecanică, ce nu necesită o concentrare acerbă sau atenţie deosebită, mi-am pus nişte muzică să nu mai stau în liniştea mormântală în care trăiesc zilnic. Asta când nu aud plăcile deja exagerat de uzate cu replicile zilnice.

Şi winampul meu şi-a început repertoriul cu Bongo Man. =)) Nici nu ştiam că mai am melodia aia pe  calculator şi m-a binedispus că e o melodie vesela. Şi continui să  lucrez şi să twittuiesc despre ce mult mă bucur să ascult muzica de care am uitat cu desăvârşire de când tot ce fac pe calculator are nevoie de ciulirea tuturor simţurilor şi ascultarea muzicii nu e o opţiune…

Şi vine Sylver cu Why Worry? Şi urmează apoi Puddle of Mud cu She fucking hates me. Mă hlizesc din nou de una singură. Şi mai twittui şi mai verific un link. Winampul o ia razna şi mi-l aduce pe Manuel Mijares cu Corazon Salvaje. Ok… puteţi să spuneţi ce vreţi voi, că e lame, că e cheesy, că e telenovelistic, orice, dar nu ca omul ăsta n-are o voce superbă. Şi ascult, şi dau mai tare şi încep să lăcrimez. Pe moment nu ştiu de ce, că nu îmi provoacă nici o amintire (poate doar moartea lui Eduardo Palomo, dar nu într-atât încât să plâng după el), nu sufăr din cauza iubirii, nu. Nimic. Şi totuşi lăcrimez. Brusc îmi dau seama: plângeam pentru că muzica lipseşte din viaţa mea. Plângeam pentru că în ultimul timp numai tristeţe, numai gânduri, numai temeri, numai griji şi nici un pic de muzică. Nici o rimă, nici un acord, nici un ritm. Şi cu toate astea cânt zilnic la lucru. Elena ştie, aşa cum ştia şi Alice. Dar demult prin venele mele nu mai curge muzica pe care o iubesc atât. Mă refugiez în cărţi aşa cum altădată mă refugiam în muzică. Şi nu-i acelaşi lucru pentru că muzica şi lectura acţionează pe căi diferite.

Şi apoi îmi cântă Leo Cohen Dance me to the end of love, apoi In my secret life şi apoi Manu Chao îmi redă un soi de veselie… Şi Jennifer Rush, apoi Queen şi dernièrement, Patricia Kaas.

Dar revelaţia îmi dă speranţă şi musai să mă droghez zilnic cu nişte melodii care mă învaţă că muzica nu e de ignorat. Mă gândesc chiar să creez o categorie nouă pe blog în care să pun melodia zilei, să nu mai uit că am nevoie de muzică.

Mi-am încheiat seara cu Por quererte, o melodie care întotdeauna îmi va aduce aminte de Barcelona ca acolo am auzit-o.

…My make-up may be flaking
But my smile still stays on.