Inside my heart is breaking…
Încercam aseară să mai lucrez ceva în timpul liber şi cum e o muncă diferită de cea de la lucru, puţin mai mecanică, ce nu necesită o concentrare acerbă sau atenţie deosebită, mi-am pus nişte muzică să nu mai stau în liniştea mormântală în care trăiesc zilnic. Asta când nu aud plăcile deja exagerat de uzate cu replicile zilnice.
Şi winampul meu şi-a început repertoriul cu Bongo Man. =)) Nici nu ştiam că mai am melodia aia pe calculator şi m-a binedispus că e o melodie vesela. Şi continui să lucrez şi să twittuiesc despre ce mult mă bucur să ascult muzica de care am uitat cu desăvârşire de când tot ce fac pe calculator are nevoie de ciulirea tuturor simţurilor şi ascultarea muzicii nu e o opţiune…
Şi vine Sylver cu Why Worry? Şi urmează apoi Puddle of Mud cu She fucking hates me. Mă hlizesc din nou de una singură. Şi mai twittui şi mai verific un link. Winampul o ia razna şi mi-l aduce pe Manuel Mijares cu Corazon Salvaje. Ok… puteţi să spuneţi ce vreţi voi, că e lame, că e cheesy, că e telenovelistic, orice, dar nu ca omul ăsta n-are o voce superbă. Şi ascult, şi dau mai tare şi încep să lăcrimez. Pe moment nu ştiu de ce, că nu îmi provoacă nici o amintire (poate doar moartea lui Eduardo Palomo, dar nu într-atât încât să plâng după el), nu sufăr din cauza iubirii, nu. Nimic. Şi totuşi lăcrimez. Brusc îmi dau seama: plângeam pentru că muzica lipseşte din viaţa mea. Plângeam pentru că în ultimul timp numai tristeţe, numai gânduri, numai temeri, numai griji şi nici un pic de muzică. Nici o rimă, nici un acord, nici un ritm. Şi cu toate astea cânt zilnic la lucru. Elena ştie, aşa cum ştia şi Alice. Dar demult prin venele mele nu mai curge muzica pe care o iubesc atât. Mă refugiez în cărţi aşa cum altădată mă refugiam în muzică. Şi nu-i acelaşi lucru pentru că muzica şi lectura acţionează pe căi diferite.
Şi apoi îmi cântă Leo Cohen Dance me to the end of love, apoi In my secret life şi apoi Manu Chao îmi redă un soi de veselie… Şi Jennifer Rush, apoi Queen şi dernièrement, Patricia Kaas.
Dar revelaţia îmi dă speranţă şi musai să mă droghez zilnic cu nişte melodii care mă învaţă că muzica nu e de ignorat. Mă gândesc chiar să creez o categorie nouă pe blog în care să pun melodia zilei, să nu mai uit că am nevoie de muzică.
Mi-am încheiat seara cu Por quererte, o melodie care întotdeauna îmi va aduce aminte de Barcelona ca acolo am auzit-o.
…My make-up may be flaking
But my smile still stays on.
darling, e bine si e sanatos sa plangi pe melodii de corazon… crede-ma eu fac tot timpul asta cand sunt trista, si ma ajuta :), ma eliberez de stres si de griji
Și pentru mine e foarte importantă și influentă muzica pe care o ascult atunci când fac ceva.
De exemplu, nu pot să dansez pe orice, nu pot să lucrez pe orice, nu pot să mă relaxez pe orice.
Uneori, îmi alterez starea folosind muzica. Încep ascultând melodii în ton cu starea curentă, până văd ca îmi ajunge. Apoi, fără să vreau, caut melodii care sa reflecte starea în care vreau să ajung.
Asta nu merge la fel de bine cu cititul, așa-i?
Nu uita Metallica 🙂
Nu prea vorbesc despre muzica pe care o ascult pe blog, dar ideea – pe scurt – e ca ascult o muzica ce imi cere creier. Odata cu evolutia gusturilor am ajuns sa nu mai pot asculta muzica in timp ce fac altceva, pentru ca desi as reusi sa ma concentrez la ambele, cred ca n-ar iesi niciuna bine. Si am trecut si eu prin perioade moarte, cand nu ascultam mai nimic – mai porneam playerul doar, din ani in pasti, in metrou. Si te inteleg perfect cu nevoia de muzica. Cumva, trebuie sa sapi si sa gasesti timp. Pentru ca da, cartile sunt hrana pt minte si suflet dar la fel poate fi si muzica. Un fel de desert asa, placeri ascunse 😀
Şi eu am cam rărit sesiunile de ascultat muzică din cauză că nu mă pot concentra la ce am de făcut dacă în fundal se aude firav vreo melodie.
Dar îmi lipseşte mult muzica … îmi lipsesc liniştea şi relaxarea pe care le aduce cu ea.
Eu nu pot fara muzica! Dimineata, dupa ce suna alarma telefonului, pornesc radio-ul. Cand ajung la serviciu, am cateva melodii preferate ce-mi fac ziua mai buna. Seara, cand ajung acasa si dupa ce termin de gatit, ascult un playlist in timp ce mai citesc. Nu pot fara muzica. E singurul refugiu pe care il mai am …
Aceeaşi reacţie o am şi eu când ascult Corazon salvaje şi chiar nu are legătură cu nimic. Abia acum, citind articolul tău, îmi amintesc că parcă era coloana sonoră a unei telenovele cu Eduardo Palomo, un nene cu părul lung şi ondulat, la vremea aceea, cel puţin (asta dacă nu cumva mă înşel). Şi Patricia Kaas… da… pe mine mă trimite mereu acasă, la tata… uf uf.
Invatam pe muzica. Si inca invat. Cant din toti rarunchii (nici nu stiu ce de obicei) caci gandul mi-e adanc in medicina si mecanisme. Medicament pentru frustrare, pentru stres, pentru durere, pentru normnalitate. Fara muzica mi-as ciupi o vena zilnic. :))
Si eu m-am gandit la o rubrica cu melodia zilei. You should do it. 🙂
Vad ca toata lumea iubeste muzica…
Eu mereu imi psun ca fara muzica as putea fi, foarte bine, surda… nu cred ca mi-ar mai folosi urechile la mare lucru.
Am muzica mea, mai veche, multa si buna, pe care nu m-as satura niciodata sa o ascult. In schimb radiourile romanesti ma intoxica, nu suport sa ascult nici 3 minute aceleasi doua acorduri de flasneta dance…
Acum niste ani ascultam muzici cand lucram. Dupa ce am inceput pe chestii mai “specializate” am realizat ca ma distrage muzica, asa ca am renuntat. Mai ascult in masina, ca numai acolo mai difuzez muzica si am public restrans 😀
E pacat ca nu mai apucam sa audiem atat de des. Si pentru mine asta a fost o parte esentiala de viata, dar am renuntat tot mai mult
Tocmai ai enumerat playlist-ul meu din winamp…bine, in afara de Manuel Mijares.