Temple, tradiții și cultură balineză

Vacanța în Bali a fost, în primul rând, de relaxare, nu de alergat la obiective. Nu că nu ar fi fost destul de văzut, însă aveam atâta nevoie să îmi încarc bateriile, să zac pe șezlong și să mă bucur de apă, că orice altceva a picat pe locul doi. Mai ales după ce am aflat cât de greu e să ajungi dintr-un punct în altul pentru că circulația e oribilă pe șoselele insulei. Milioane de scutere și mașini circulă haotic dintr-o parte în alta, pe o bandă pe sens, astfel încât e posibil să faci 25km și în două ore, motiv pentru care nu ne-am mai avântat în mijlocul insulei după vizita la Monkey Forest. Șoferii și cei de pe scutere au un sistem de comunicare, care pe noi ne-a uimit de fiecare dată când urcam în mașina cuiva. Claxoane scurte, repetate de la scutere pentru mașini și invers și toată lumea știa ce să facă, nimeni nu se criza, nimeni nu comenta, nimeni nu urla. Fascinați eram și eu și Sotzu’ și dacă ne gândeam acasă că vom închiria o mașină să ne plimbăm în voie, ne-am răzgândit urgent la fața locului. Așa că ne-am plimbat cu Uber-ul sau Grab-ul și a fost OK.

Însă cu toată dorința de relaxare, n-am vrut să stăm doar în resort și în apă. Am vrut să descoperim și cultura locală, să vedem cum trăiesc și cum sunt oamenii din Bali. Pe scurt: săraci, dar mereu bine dispuși, săritori, dar și înșelători. Pentru că sunt săraci, vor vrea să te fraierească. De exemplu, la conservatorul de broaște unul dintre îngrijitori sau ghizi, ce o fi fost, turuia într-una într-o germană stricată și din când în când pe engleză și ne spunea cât de greu îi e acasă, că acolo nu sunt plătiți, trăiesc doar din bacșișuri și că dacă putem să îi dăm ceva. I-am dat, dar a cerut mai mult. Apoi, într-o seară am ieșit la plimbare și în apropierea unui bazar ne-au agățat niște femei să ne întrebe dacă vrem să îi facem codițe împletite Adei. Asta mică, cu ochii cât cepele, bineînțeles că vrea. În vacanță are voie să facă și să primească chestiile pe care în timpul școlii nu are voie, deci am zis ok, dar nu în seara aia, că era târziu, ci a doua zi. Ne-a zis că e 400.000 de rupii, zicem OK, mâine. Și a doua zi, ne-au cerut 500.000. Nici eu, nici Sotzu’ nu ne aduceam bine aminte dacă cu o seară în urmă a spus tot 500 sau 400, dar a ‘coborât’ la 450… deci e posibil să fi plătit mai mult decât prețul inițial. Cum spuneam… era vai și amar de soarta lor, pentru noi era cât de cât OK, copilul era fericit, dar am rămas cu un gust amar când am încercat să ne dăm seama dacă am fost fraieriți.

Gunoaie peste tot și plastic cât încape. Plajele, râurile, curțile, totul era invadat de resturi de plastic. Îmi venea să plâng de ciudă și de neputință. E o țară din lumea a treia, fără valori și cunoștințe despre cât de rău face plasticul planetei, însă tot e cumplit ce aduc valurile pe plajă și ce iau cu ele înapoi.

Dar, să vă povestesc despre temple și experiențe culturale. Primul și singurul templu a fost cel de la Palatul Ubud, unde se pregătea un eveniment, așa că multe zone erau închise. Am făcut câteva poze și am ieșit, îndreptându-ne către bazar să căscăm gura și eventual să luăm ceva. Și eu și Ada ne-am luat câte o poșetă și Ada niște clești de păr.

Tot într-o scurtă plimbare pe lângă resortul nostru am mai văzut unul pe care l-am fotografiat printre gratii.

Adaug aici și aceste statui impresionante pe care le-am văzut în prima seară la o plimbare prin împrejurimi.

Oriunde mergi există un templu în apropiere sau în incintă. A fost unul (sau poate mai multe) la Monkey Forest, a fost și la Bali Safari.

Locul din care am învățat cele mai multe lucruri e Parcul Cultural Garuda Wisnu Kencana (GVK). Statuia e înaltă de 121m și se vede din avion. Era în sud, deci relativ aproape de noi. Am cumpărat biletele din Uber cu un cod QR de la șofer (probabil are ceva procent din asta) și ne-am întâlnit acolo cu prietenii noștri după ce am vizitat broaștele țestoase. Parcul e imens (60ha) și ne-am fotografiat cu toate statuile și locurile frumos amenajate apoi am luat-o pe jos până la obiectivul principal.

E, într-adevăr imensă, însă nu am cumpărat bilete cu urcare, erau prea scumpe și nu țineam musai să vedem panorama nici noi, nici ceilalți. Dar am intrat în hol unde am citit aproape toate plăcuțele de sub zeitățile și personajele de legendă ale culturii lor. Multe semănau cu poveștile din folclorul nostru sau ale Fraților Grimm.

Am mâncat o înghețată și apoi ne-am îndreptat către restaurantul din incintă, după care am intrat la amfiteatru unde tocmai începea o piesă. Dans, muzică și poveste. Văzusem dansul și masca în nenumărate rânduri, dar acum pot, în sfârșit să spun de unde vine și cărui loc îi e specific. Ada s-a plictisit, pe mine m-a interesat.

Și la fel de mult mi-a plăcut și micul Muzeu cultural în care am descoperit mobile, obiecte, costume și tablouri din Bali și Jakarta. Cunoștințele mele despre Indonezia sau Bali erau doar pozele cu plaje frumoase și ape limpezi, dar acest parc mi-a îmbogățit cultura generală suficient încât să nu mai fiu ignoranta.

Și o ultimă chestie: în fața oricărei clădiri sau chiar și pe stradă erau ofrande aduse zeilor, peste tot mirosea a tămâie (?) sau bețișoare de alea care miros frumos când le aprinzi. Mi-a plăcut chestia asta și Sotzu’ a ajuns la concluzia că poate buna lor dispoziție se datorează și religiei și ritualurilor. Apropos de asta, dorind să aflu mai multe despre ei și timpul fiind prea scurt pentru a săpa în adâncime, am decis să caut ceva de citit care poate aduce puțină lumină. Și am ales să citesc chiar în Bali, Cigarette Girl, roman istoric foarte interesant d

e unde chiar am aflat mai multe despre obieciurile și credințele lor, despre imbracaminte (bluza kebaya specifica Indoneziei) si tigari, bineinteles. Există și o serie pe Netflix, la care eu nu o să mă uit, deși am văzut trailerul și e foarte bine făcută, însă se abate destul de mult de la carte și schimbă detalii, lucru care pe mine mă demotiveaza și nu vreau să înlocuiesc ce văd cu ce am citit.

M-am culturalizat suficient, poate continui cu descoperirea Indoneziei cu documentare, cărți sau filme.