Concediu la lac, în Elveția

Dar câte lacuri are Elveția! Unul mai frumos ca altul, mai albăstriu sau mai verziu, transparente ca apele mărilor din Grecia sau Maldive. Am ales unul dintre ele, Lac Leman, pentru că pur și simplu a fost primul care mi-a ieșit în cale când căutam lacuri faine în Europa. În Elveția nu mai fuseserăm, era accesibilă cu mașina, mult în sud, dar nu foarte, cât să ajungă la 30+ grade, deci suna totul minunat. Vă spun de pe acum că a fost. Pentru că sudul Europei, în iulie-august fierbe, stațiunile sau locurile aproape de Mediterană, Adriatică, Ionică sau ocean nu mai sunt o opțiune și cred că nu vor fi decât în iunie sau septembrie, luni în care nu e vacanță. Deci alegem cu atenție să nu ne strice temperaturile bucuria și relaxarea.

Vă mai spun tot de la început că da, Elveția chiar e scumpă. Înainte credeam că lumea spune asta pentru că vine din România, însă cred că de oriunde ai veni și nu ești CEO, Elveția îți va părea scumpă.

Tot cumva legat de bani, am ales o cazare cu preț acceptabil în Vevey, deși inițial vizam Lausanne. Mi-a plăcut foarte, foarte mult cazarea, puțin rustic, foarte liniștit, multă atenție la detalii din partea proprietarei. Nu a fost ceva extraordinar, însă a fost prima oară când am plecat dintr-un AirBnB și am fost puțin nostalgică. Din păcate, nu a fost foarte bine conectată la mijloacele de transport (foarte punctuale, însă cu un program incredibil de variabil și frustrant). Eram cu mașina, deși pas de probleme, dar și parcările erau scumpe și limitate ca timp :((

Acum să vorbim despre lac. Prima impresie, învăluit în acea ceață sau abur, mi-a tăiat respirația încă de pe autostradă. Pentru că îl vezi puțin de sus, apoi se ascunde, mai iese o bucățică din el pe ici pe colo, însă îți dai seama că e ceva ce n-ai mai văzut sau nu ai știut să apreciezi dacă ai văzut. Am coborât la cea mai apropiată plajă și înarmate cu colac și plută și papuci de apă, eu și Ada abia așteptam să ne bălăcim. Nu și Sotzu’ pentru că printre plăcerile și bucuriile lui nu se numără și scăldatul în ape cu fund nebetonat, pietros și cu plante gâdilând tălpile. Culoarea divină, transparența lui asemenea. Mulți oameni în apă și pe pietre, intrarea ușor dificilă, dar nimic care să ne intimideze. Și intrăm în apă, eu neputându-mi lua ochii de la maiestatea munților ieșind din lac, de la înșiruirea și conturul lor abia vizibil în depărtare din cauza aburului acela omniprezent. M-am simțit mică și trecătoare și privilegiată în același timp. Că pot vedea frumusețile astea ale naturii, că îmi sunt accesibile și că lumea asta e atât de copleșitor de frumoasă. Când am urcat pe munte cu trenul, lacul se vedea nu în toată splendoarea-i (pentru că aburi… ) însă destul cât să i se vadă imensitatea. Știți, când ne uităm la o mare, de pe plajă sau de pe un promontoriu o vedem cât e de întinsă și nesfârșită, însă să vedem un lac de mărimea Lacului Leman sau și mai mare, străjuit de munți sau granițele orașelor din jurul lui ne dă o cu totul altă dimensiune și o apreciere a întinderii… Nu am mai văzut nimic asemănător până acuma și am fost profund impresionată.

 

Destul despre lac, să trecem la orașe.

Vevey

Nu știam nimic despre orășelul ăsta, m-am documentat târziu, doar cu câteva zile înainte să plecăm, obiectivul principal fiind lacul și scăldatul. Vizitele, muzeele erau pe locul 2. Nici măcar nu știam că hotelul din cartea mea era chiar în Vevey. Am ales să citesc Hotel du Lac de Anita Brookner chiar în Elveția pentru că acțiunea se petrece într-un hotel de pe malul Lacului Leman. Doar cu puțin timp înainte de plecare am căutat să văd dacă chiar există și nu doar că l-am găsit, ci era la 5,5 km distanță de cazarea noastră. Nu am ratat ocazia să mă pozez cu el. Faină și cartea.

În prima seară, după bălăceală, ne-am plimbat pe faleză, am făcut niște poze și ne-am retras la cazare, urmând să explorăm începând cu a doua zi.

Ziua a doua, în timp ce Sotzu’ alerga, am luat micul dejun cu Ada și apoi ne-am dus la o plajă mai îndepărtată, unde din nou ne-am bucurat amândouă de apă și căldură. Deși eu nu mai sunt copil, m-am manifestat întocmai ca unul spre deliciul ei.

Și ultima zi tot în Vevey ne-am petrecut-o, vizitând Chaplin’s World. Interesante întrebările și comentariile Adei despre filmele mute. Ne-am pozat în toate locurile, cu toate pălăriile, am aflat chestii neștiute despre Charlie Chaplin, după care ne-am despărțit: Ada și cu mine la întâlnirea cu o amică din grupul meu de carte, Sotzu’ la alt muzeu (Alimentarium) că pe noi nu ne prea interesa. Ori încep să îmi pierd interesul pentru muzee ori o fi fost datorită faptului că voiam să mă relaxez pe vreo plajă sau stând la o terasă. Am petrecut mult timp cu Amaia și ne-am bucurat să ne cunoaștem și să facem schimb de impresii despre traiul ca emigrant în Elveția și Germania.

 

Montreux și excursia pe munte

Mult mai frumos decât Vevey, doar e stațiune, de Montreux nu prea am profitat. Adică ne-am plimbat foarte puțin pe faleză, Ada a făcut o baie și ne-am îndreptat rapid către gară căci urma să urcăm pe munte cu un tren fără roți, dar tras pe roată – nu știu cum să explic asta mai bine. A fost foarte scump dpmdv – 200 euro, toți 3 dus-întors, dar foarte frumos. Păcat că a fost cețos și n-am văzut lacul în întregimea lui, însă tot a meritat. Am văzut și văcuțele elvețiene, am surprins chiar și un vițel care s-a îndepărtat prea mult de ele și maică-sa îl chema prin mugete. A fost foarte drăguță întâlnirea lor. După excursie am luat busul către Vevey că ne era foame tare și mai toate restaurantele erau închise. Am găsit de mâncare, apoi am încheiat ziua din nou pe o plajă pietroasă și frumoasă, de data asta toți trei în apă.

Annecy

E al treilea an la rând când nu ratăm Franța în vacanțele noastre și îmi doresc ca acest obicei să se repete în fiecare an. Oricât de ciudat ar suna, când sunt în țara asta sunt fericită. Instant și pe toată durata șederii. Pur și simplu pentru că sunt acolo, înconjurată de limba franceză, de felul lor de a fi, de mâncarea lor, de eleganța lor, de cultura lor. Chiar dacă în Elveția am fost în partea franceză a ei, nu e același lucru.

Așa că fiind la o oră și jumătate de Annecy, am făcut o excursie. Am mâncat bine, am făcut cumpărături, poze și baie în lacul Annecy. Dar ăsta e un subiect dureros pentru că eu nu am putut intra în apă și am suferit pe pătură la umbră în timp ce Ada și Sotzu’ se bucurau de apa aia caldă și de o culoare aia splendidă și nici măcar nu au apreciat-o cum aș fi apreciat-o eu. Așa culoare frumoasă a apei unui lac am văzut doar la Eibsee în Bavaria, care e frumos, dar rece, lacul Annecy e superb și mult mai cald. Va rămâne regretul meu legat de Annecy. Singurul!

Geneva

Nu aveam așteptări de la Geneva, însă din păcate am fost ușor dezamăgită.
E unul dintre cele mai scumpe orașe din lume, însă nu arăta deloc așa. E curat, îngrijit, dar șters, deloc interesant, nici măcar remarcabil prin ceva anume. Am găsit-o compactă (lanțuri lungi de clădiri lipite între ele de ambele părți ale șoselelor sau străduțelor, cam aceeași înălțime de 5‑7 etaje), aglomerată și foarte lipsită de wow, arhitectură ternă, privirea nu prea avea de ce să se agațe.

Am început cu un loc deosebit, ceva ce n-am mai văzut până atunci: La Pointe de la Jonction, locul în care râurile Arve și Rhone (fiecare cu culoarea lui) se întâlnesc. Am întrebat-o pe Ada: Ce crezi că se întâmplă când se întâlnesc?
Mi-a explicat prin gesturi și un amestec de germană și română că se vor lovi cu violență și apa va sări în sus. Când am ajuns la acel punct ne-am minunat cu toții de întâlnirea celor două ape de culori diferite, fără pic de dramă, dimpotrivă… plină de armonie, acceptare și frumusețe.

 

View this post on Instagram

 

A post shared by Andreea Ursu-Lișteveanu (@andreeaursulisteveanu)

După care am luat tramvaiul și ne-am plimbat prin centrul vechi, pe malul lacului, unde ne-am și oprit că Ada să își ia porția de bălăceală, iar după două zile ne-am reîntors la Cern, ca să își satisfacă Sotzu’ curiozitatea. Oricât de important și necesar și inteligent e ce fac oamenii aceia acolo, eu m-am simțit… nelalocul meu. Nu înțelegeam mare lucru, chiar și cu toate explicațiile, mă uitam cu admirație la toți pentru care CERN e un fel de Mecca, dar eu n-am apreciat locul la adevărata-i valoare.

 

Lausanne

Mai mică și mai cochetă decât Geneva, mi-a placut mai mult – orașul olimpic prin definiție, în caz că nu știați. Eu nu știam, dar am un Sotz pasionat de sport și e o mică Wikipedia ambulantă, deci aflu chestii vreau-nu vreau. Mi s-a părut mai chic, mai prietenos, și toată treaba asta olimpică îl face special.

Muzeul Olimpic e foarte mișto organizat și am aflat o grămadă de chestii, mai ales despre bucătăria internă / fața nevăzută a organizării, iar unele înregistrări ale momentelor istorice mi-au adus lacrimi de emoție în ochi. Nu-s fan sport, mă uit dacă mă nimeresc în fața televizorului, însă când sportul se împletește cu solidaritatea, dreptatea sau incluziunea… îmi sar lacrimile din ochi ca în desene animate.

 

Am urcat (cu chiu cu vai) până la primul etaj al Catedralei și am admirat orașul de sus. A plouat în toată zona din jurul lacului, însă doar la final, când ne întorceam la parcare, a trebuit să ne adăpostim.

Atât a fost și a fost destul. Ne-am relaxat, ne-am bucurat de munte și de apă, plaja și muzee, orașe diferite, experiențe frumoase, fără să alergăm de la obiectiv la obiectiv. Chiar și atât de scumpă, Elveția merită să fie văzute. S-a vărsat acolo sacul cu frumuseți naturale și abia aștept să mă reîntorc.

N-am scris la început că drumul către Elveția a fost cu o oprire la Mannheim (nimic diferit de alte orașe germană), iar la întoarcere am înnoptat la niște prieteni din Frankfurt.

 

sursa featured photo