Primele două săptămâni din martie

Chiar dacă a doua doar a început, știu deja cât de stresantă va fi și apoi cât mă va recompensa. Dar vreau să povestesc despre ele pentru că amândouă săptămânile au fost foarte pline (și nu cu lucruri faine) și foarte stresante.

Mărțișorul l-am sărbătorit cu niște prieteni pe care i-am invitat la o musaca și un tiramisu, făcute de mine, deci a fost relaxant că doar am stat și-am povestit.

Duminică de după era plănuită altfel, însă pentru că am început să vând mobila din living pentru renovarea ce urma să vină, eu am rămas acasă în timp ce Sotzu’ a dus copilul și pe o colegă de clasă la o oră de probă pentru programare de jocuri (Roblox) pentru copii. Ne interesa un curs de 5 zile pentru vacanța de vară și voia să încerce să vadă dacă îi place. I-a plăcut, vrea să facă cursul.

În timpul cât ei au lipsit eu m-am documentat cu privire la vacanța de vară că nu era rezervată și nici nu prea știam unde am vrea să mergem. Vorbind cu prietenii în ajun, care merg la Lacul Como, am constatat ca un lac e o idee foarte bună, în special că nu mă mai prinzi în Grecia, Italia sau Spania la 40 de grade nici să mă picuri cu ceară. Așa că la o simplă căutare, sărind peste două lacuri, m-am oprit la Lacul Geneva, că tot îmi doream demult să merg în Elveția. Cânda venit Sotzu’ eu mai un pic și aveam un Power Point pregătit cu obiective, hoteluri, AirBnB-uri, Booking-uri etc. L-am lăsat puțin să respire și după ce mă tot țineam după el ca un cățel, în sfârșit s-a așezat și m-a ascultat, i-am prezentat toate opțiunile, am mai discutat, am mai căutat și o oră mai târziu aveam deja confirmarea unei camere într-un Bed & Breakfast lângă Lausanne. Să vă spun că asta a fost highlight-ul săptămânii e un understatement.

Mi-am continuat săptămâna vânzând biblioteci, fotolii și dulăpioare într-un timp record, însă nu reușesc nicicum să vând această comodă (pe maro inchis), deși am pus-o cu un preț sub ce există deja și e și în condiție foarte, foarte bună. I-o veni și ei rândul. Problema e că stăm departe și e nevoie de mașină mare să fie transportată…

Lucrurile s-au înrăutățit joi când:
1. copilul s-a întors cu febră de la școală, după ce a rezistat cu stoicism în loc să îl sune pe taică-său să meargă după ea… Nu s-a mai dus nici la antrenamentul de canoe, așa că puțin forțată am zăcut și eu cu ea să îi țin de urât și să o doftoricesc. Vineri ne-am uitat la pozele și videourile de când era bebeluș, eu plină de emoție, ea deja cam plictisită. În mod normal ne-am fi uitat la TV, însă ghiciți ce? Și televizorul ni se stricase, fusese la reparat, plătiserăm avans 200 de euro ca să ni-l aducă înapoi, “reparat”, în aceeași stare: cu imaginea înghețând pe ecran și stingându-se singur. Cică placa video era de vină, au schimbat-o și trebuia să funcționeze și să mai plătim câteva sute de euro. Am sunat, au zis că vin, n-a mai venit nimeni, noi ne-am apucat de renovare între timp… deci om vedea ce și cum cu TV-ul că oricum nu avem unde ne uita la el.

Colac peste pupăză, a venit în vizită și Goethe, mopsul unui fost coleg de-al Sotzului și urma să rămână la noi o săptămână. Nu era săptămâna potrivită să mai avem grijă și de un câine, dar cuvântul dat rămâne. Așa că peste toate… mai plimbă și câinele de trei ori pe zi.

2. Eu trebuia să îmi fac un RMN la căpuț, însă miercuri mă sunaseră să îmi spună că nu știu ce doctor nu e acolo și că să mă duc vineri de la 14 la 17. Nu era o problemă, vin. Doar că vineri nu aveam nici o programare și evident că am făcut puțin scandalut, așa mai nemțește, fără urlete, dar cu reproșuri. Nimeni nu știa cine m-a sunat, deși recunoscuseră numărul de telefon ca fiind al lor, nimeni nu își asumă responsabilitatea, poate eu am înțeles greșit. Chiar nu am înțeles pentru că le-am redat toată conversația și erau foarte mirați. În fine, am primit altă programare pentru 13 martie, destul de repede, însă peste mână pentru că am o tonă de făcut săptămână asta… Plus că am lipsit două ore de la birou și joi va trebui să îmi iau concediu dacă nu îmi dau ei medical.

8 Martie a fost în 2025 un pic mai altfel.
De dimineață am golit livingul de mobilă și plante, deși de-a lungul săptămânii tot am dus una-alta prin diverse camere, dar cu copilul bolnav nu s-a putut tot. Chiar când am terminat, în jur de 11 a venit și un prieten să îl ajute pe Sotz la scoaterea gresiei și s-a dezlănțuit iadul fonic. 8 martie e zi liberă doar în Berlin, niciunde altundeva în Germania, ceea ce însemna că e Feiertag, adică nimeni nu are voie să facă nici un zogomot, nici măcar cu aspiratorul. Dar am vorbit cu vecinii, le-am cerut voie și cu bunăvoința lor am profitat de sâmbătă să bârâim 2‑3 ore. În timp ce ei au umplut casa de gresie spartă și mult praf, eu am făcut ce știam eu mai bine: să îndepărtez nenorocitul de tapet omniprezent de pe pereți. Până la ora 16:30‑17:00, cu o mică pauză am lucat neîntrerupt și am curățat trei pereți.

Am intrat direct în baie, unde m-am șamponat de 3 ori că nu îmi protejasem părul, și de unde nu îmi mai venea să ies și să fac nimic. Însă aveam bilete la disco și nu voiam să renunț din nou, că nu mai fusesem demult. Așa că am ieșit, am epilat ce era de epilat, m-am coafat, m-am machiat și mi-am schimbat ținuta de două ori. Când am fost mulțumită, m-am suit în mașină și am lăsat copila acasă cu: “Uhm, mami, nu e prea scurtă rochia ta? ” pe buze și pe Sotz’ râzând de întorsătura de roluri.

Am dansat like there is no tomorrow pe o muzică atât de bună că nici dacă făceam eu playlistul nu era așa de bine. DJ-ul a știut ce ne trebuie, ne-a ridicat pe toate culmile feminității, a scos untul din noi cu melodii eliberatoare, măgulitoare și antrenante. Ne-a făcut Danicing Queens, Girls on fire, Single Ladies, Girls (who run the world) și ne-a adus aminte că în seara aia I Don’t Care, I love it! Demențial! Mi-am pornit și ceasul să bage dansatul ca workout, dar vrând să îl pun pe pauză când n-am mai putut, l-am oprit din greșeală și nu l-am mai repornit, însă am dansat de la 20:00 până la 23:00 aproape fără întrerupere. Am ajuns acasă la 00:40 după ce am dus trei doamne pe la “casile” lor și am dormit aproape neîntoarsă până la 7:40 a doua zi.

Ne-am prelungit dimineața, am mâncat pe terasă, pe canapea că acolo am avut loc să o depozităm și spre ora 12‑13:00 ne-am apucat toți trei să dăm jos tapetul. Ada se ocupa de stropit cu soluție din apa caldă și detergent de vase, eu cu Sotzu’ frecam pereții cu șpaclurile. Dacă vă întrebați de ce facem noi munca asta e pentru că 1. putem și suntem dispuși să ne sacrificăm două zile din viață, 2. ne iese mai ieftin să îi lăsăm pe alții doar să ne îndrepte pereții cu glet și să toarne șapă nouă pentru parchet. Oricum doar astea două ne vor costa cel puțin 2000 de euro dacă nu mai mult, că încă nu avem prețul final până nu sunt pereții goi ca să poată evalua cât au de muncit. Să nu mai punem la socoteală că vom cumpăra și mobilă nouă, nu prea multă, dar tot la cel puțin o mie de euro ne uităm… Deci… dacă putem economisi, o vom face.

Oboseala și-a spus cuvântul în jur de ora 15:00 când am făcut o pauză și pe mine m-au luat frisoanele, dureri în tot corpul și eram toți și nemâncați. Nu avea nimeni chef să facă ceva de mâncare, așa că am comandat mâncare mexicană, iar până a venit eu cred că am tras un pui de somn. Cred, pentru că eu zic că nu, ai mei zic că am sforăit puțin :))

Luni, azi, e cea mai lungă zi din săptămână. Plec de la birou, ajung la 16:00 acasă, unde petrec cam jumătate de oră că de la 17:00 la 18:00 am ședință cu părinții. De la 19:00 mă duc să îl văd pe Colum McCann, că vine la Berlin și îmi place cum scrie, deci nu mă împiedic de oboseală ca să îl ratez. Cât sunt eu la birou, soțul golește parterul de gresia spartă și o duce în containerul de la stradă, închiriat de la vecinul care are o firmă care se ocupă cu tansport de resturi de astea.

Mâine, copilul la antrenament, noi iarăși la dat restul de tapet de pe pereți că nu terminaserăm duminică și sper să fie gata să putem chema oamenii la constatat și să se apuce de treabă.

Miercuri nu am nimic (încă) deci cred că mă ocup de cumpărături și bagajul pentru călătoria la Budapesta de vineri până duminică.

Joi am programarea la RMN, mai mult nici nu îmi trebuie.

Iar vineri e ziua așteptată de vreo 5‑6 luni, acea zi în care mă voi reîntâlni cu Anca și Oana după nici nu mai știu câți ani de când nu ne-am aflat toate trei deodată în aceeași țară. Budapesta e destul de aproape de Anca pentru a veni cu mașina de la Timișoara și cu zboruri directe de la Berlin și Londra pentru mine și Oana. Aștept călătoria și întâlnirea asta cu atâta bucurie și dacă nu aș avea mintea ocupată cu o mie de chestii legate de renovare și toate celelalte, cred că m-aș gândi non stop cum va fi cu ele, trei zile.

Cam așa stau lucrurile și ce-mi doresc cel mai mult e ca livingul să fie gata rapid, să îmi revăd lucrurile la loc și să mă bucur de pereți drepți și parchet în loc de gresie.