Povești rămase în stand-by

Am fost bolnavă săptămână trecută. O răceală, nu cred că a fost gripă pentru că față de poveștile pe care le-am auzit de la cunoscuți, la mine a fost mult mai blândă situația. N-am avut febră, n-am avut dureri dubioase, dar cu toate astea tot am stat o săptămână acasă. A început, ca de obicei, cu o durere de gât după date-ul cu Sotzu’ prin oraș într-o zi senină, dar friguroasă. Au venit și mucișorii, puțină tuse, însă ce m-a supărat a fost moleșeală continuă. Mă culcam la ora 20, mă trezeam noaptea pe la 1, citeam pentru că nu mai aveam somn și adormeam din nou în jur de 4… deci cum să merg la birou? Și când mă decisesem că mă duc de joi, miercuri seara a venit și tusea aia oribilă cu alte dureri de gât… Dar sunt mult mai bine acum, însă cu nas înfundat și tusea pe care o voi căra cu mine multe zile.

Am pomenit de date, că asta e una dintre poveștile care au rămas în stand-by. Ada a dormit din nou la aceeași prietenă de anul trecut, așa că noi cum prindem o seară de asta, cum fugim la cinema. Dar mai înainte am făcut cumpărături, am fost la restaurant să ne luăm prânzul, ne-am mutat în altul că uitasem de desert și înspre ora 18:00 ne-am îndreptat spre un cinematograf independent pentru a vedea A Real Pain. Când am ieșit, era foarte frig afară și aia mi-a venit de hac. Am ajuns acasă, ne sună Ada să mergem după ea  (în cealaltă parte a Berlinului) că îi e dor de noi. Știam că e obosită după o zi întreaga petrecută la un Aquapark cu prietena ei, am calmat-o și la 20 de minute ne-a scris mama fetei că doarme buștean.

A doua zi am fost din nou la Pausify, de care îmi dau seama că nu am povestit nimic aici și ar trebui să o fac într-un articol separat. Simțeam deja că mă râșcaie pe gât și mă pregăteam să vină… Asta e semnul de fiecare dată.

În săptămâna în care am fost răcită n-am fost în stare de nimic, decât să mă uit la TV și să citesc când îmi era capul mai limpede. Nu prea mult, că nu am avut destule momente de astea. Ce a fost, într-un fel, binevenit, a fost absența familiei de acasă. Ați zice că tocmai atunci e nevoie de ei, însă când sunt bolnavă tot ce îmi trebuie e liniște și întuneric. Și mi-a prins bine să stau cu rulourile trase, în liniște și să moțăi pe canapea. În timp ce Ada are antrenamente de două ori pe săptămână, Sotzu’ nu doar că s-a dus 4 zile la birou, ci mai avea și cursul de germană marți și joi. Iar vineri, ca să fie treaba treabă, au fost la ISTAF că e tradiția lor. Deci me-time cât a cuprins. Nu mi-a picat rău.

La Berlin, iarna a venit în ultima ei luna, la început timid, apoi cu un strat mai gros de zăpadă. E în continuare foarte frig săptămâna asta, sunt -9, -7 grade, că nu îți mai vine să ieși niciunde. Și prin tot frigul ăsta a trebuit să mă târâi de două ori până la cabinetul medical pentru concediu. Tot săptămâna trecută am profitat de două ori de saună și a ajutat chiar mult la întremare.

Iar weekendul trecut, în timp ce Ada era la o zi de naștere, noi am avut musafiri, pe verișoara și mătușa mea, am mâncat mâncare bună și un cremes care ne-a reamintit de casă.

Cam asta s-a întâmplat de când n-am mai dat pe blog și ca după orice răceală, îmi ia ceva timp să mă adun și să reîncep să trăiesc.

Multă sănătate vouă și stați departe de viruși!