Adevărata validare a căsătoriei

9 ani și 3 luni petrecuți împreună, un certificat de căsătorie și un copil al nostru, biologic, n-au fost dovezi suficiente să valideze căsătoria noastră. Dacă vă întrebați ce anume a validat-o în totalitate, aflați că aia e adresa din buletin. Da, abia săptămâna trecută, după ce i-am văzut adresa mea pe noua carte de identitate a Sotzului, abia atunci am simțit că suntem „cu acte în regulă”.

Să vă explic.

Stăm împreună de aproape 6 ani, acasă la mine sau, dacă vreți, în apartamentul în care am trăit eu toată viața mea, dar până în toamna acestui an, Sotzul a deținut o garsonieră în Complexul Studențesc, garsonieră folosită doar de părinții lui când veneau în Timișoara. De unde rezultă că Sotzul avea pe CI-ul lui adresa de acolo, că nu s-a obosit să și-o schimbe după ce ne-am căsătorit. Norocul a făcut ca prin septembrie, să apară din neant un cumpărător pentru garsonieră și toată lumea a fost de acord că e o idee bună să o vândă. Chiar și după acest eveniment, Sotzului tot i-a fost lene să își schimbe adresa din buletin, așa că, deși garsoniera era de vreo 3 luni vândută, el tot acolo locuia legal. Până într-o zi, când m-am enervat, i-am pregătit actele, l-am luat de-o aripă și ne-am înființat la Evidența Populației să-l iau în spațiu, că nu putem pleca cu actele vraiște în Germania. Așa că, de săptămâna trecută, în sfârșit locuim legal, împreună, în aceeași casă, la aceeași adresă.

Fun fact: chestia asta cu adresele a fost de tot râsul când s-a dus să o „înmatriculeze” pe Ada, care, pe lângă că n-are tot numele meu (adică n-o cheamă și Ursu), n-avea nici părinți cu același domiciliu. Funcționarul n-a pus întrebări, dar l-a întrebat pe Sotz dacă sigur e de acord să o treacă pe adresa mamei, dar fără numele ei. :))

Sper că ați înțeles că titlul e doar o glumă.