Teatru: Cloaca

Am rămas puţin în urmă cu „cronicile” de teatru, însă doar pentru că nu-mi găsesc cuvintele prea uşor odată ce scap de sub vraja spectacolului. Dacă nu scriu imediat cum ajung acasă despre ele, pierd ceva, pierd starea aceea indusă de actori, până să mă aşez să scriu. În cazul spectacolului Cloaca, pe care l-am văzut duminica trecută, timpul a trecut şi mi-a şters cumva din senzaţii, însă vă asigur că au fost destul de puternice. Ca la orice spectacol merg în ultima vreme. Şi în caz că n-am mai spus până acum, chiar trebuie să-i mulţumesc Ancăi pentru includerea mea în colaborarea cu TNT pentru că dacă n-ar fi fost această şansă, aş fi ratat o grămadă de experienţe.

Iar despre experienţa căpătată în urma vizionării spectacolului Cloaca vă spun acum. Nu-i nici o temă nouă sau rar exploatată, ba mai degrabă adună în poveştile celor 4 prieteni de pe scenă subiecte devenite clişee şi teme dezbătute la nesfârşit. Cu toate astea, n-are importanţă. Uşor prea lung, spectacolul îi reuneşte pe Pieter, Joep, Marteen şi Tom într-un punct al vieţii lor în care fiecare se luptă cu propria dramă. Nu se reîntâlnesc să-şi povestească amarurile, ci pur şi simplu prin natura lucurilor.

Când Pieter e acuzat că datorează Primăriei tablouri colosal de valoroase, primite de ziua lui din depozitul Primăriei în locul unor cadouri, Joep se confruntă cu o dramă conjugală şi cu iminenţa numirii sale ca ministru. Apare într-o seara la uşa lui Pieter şi îi cere găzduire, iar când află de problema lui, îi spune că Tom, avocatul şi prietenul lor, îl poate ajuta. Numai că Tom tocmai ce ieşise dintr-un azil de nebuni, unde fusese tratat pentru mai multe probleme psihice. Niciunul dintre ei nu ştie asta, pentru că legătura s-a pierdut în timp, totuşi, Tom se bucură să-i vadă şi împreună cu Joep încearcă să facă lumină în cazul lui Pieter. Marteen apare în scenă puţin mai spre mijloc şi e singurul care pare să traiască încă pe vremea în care cei patru formau Cloaca. Încă cu gândul la băutură şi dezmăţ, Marteen trăieşte drama artistului neînţeles de nimeni, după ce Joep şi ceilalţi îi spun că spectacolele de teatru pe care le regizează sunt fără cap şi fără coadă, prea pline de metafore, prea pline de simboluri. Pe lângă asta, e impotent, fapt ce iese la suprafaţă doar după ce prietenii îi aduc lui Joep o stripteuză de ziua lui. Cam ăsta e cadrul în care evoluează dramele celor 4 şi astea nu sunt toate problemele lor.

Mi-a plăcut intensitatea cu care a jucat (ca de obicei) Cătălin Ursu, cum a transpus pe scenă un homosexual pasionat de artă şi frumos, un vinovat fără vină, mi-a plăcut de Călin Stanciu Jr. (Antoine, cum rămâne pentru mine), mi s-a părut extrem de sincer, de expresiv şi de bine ales pentru rol, mi-a plăcut de Victor Manovici, mai liniştit, mai serios decât în celelalte spectacole şi mi-a plăcut să-l descopăr pe Adrian Jivan în rolul lui Marteen.

Anul ăsta Cloaca nu se mai joacă, dar probabil de la anul se vor relua reprezentaţiile.

foto via