Nu toate morţile mă impresionează

Oricât de urât ar suna asta. Dar dacă sunteţi puţin sinceri cu voi, veţi recunoaşte că nici pe voi nu vă impresionează toate veştile care vă anunţă o moarte. Ok, ne pare rău, ne intristează poate pe moment, însă foarte puţine sunt cele care chiar ne marchează, ne impresionează sau ne şochează. Şi cum moartea a devenit subiect multiplu de ştire zilnică, ne-am desenzibilizat şi abia abia mai ajunge ceva la coarda noastră sensibilă.

Însă sunt cazuri în care morţile unor oameni pe care nu i-am văzut în viaţa noastră ne impresionează peste măsură. Fie datorită felului în care au trecut în nefiinţă, fie datorită personalităţii lor, fie datorită ataşamentului nostru fată de ei. Am câteva exemple despre care am tot vrut să vorbesc şi acuma s-a ivit ocazia. Ştiţi că nu scriu despre orice vedetă care îşi încheie socotelile cu viaţa, dar am motivele mele bine întemeiate atunci când o fac.

Decese care zguduie

Pentru mine există oameni pe care nu îi pot descrie decât printr-o expresie din engleză (nu de alta, dar la noi n-are echivalent, care să redea atât de bine semnificaţia). Oameni care sunt „larger than life” prin ce-au făcut, prin ce-au fost, prin impactul pe care l-au avut asupra maselor de oameni sau asupra evoluţiei lumii. În categoria asta intra Michael Jackson şi Steve Jobs. Când a murit Michael am plâns o zi întreagă şi cred că şi a doua am lăcrimat puţin. Am fost fană, cum ziceam şi când am scris despre el, însă mai mult de-atât… ce a făcut el pentru muzică e atât de mare încât nu poate fi egalat. Cel puţin nu încă. Recorduri peste recorduri, premiere peste premiere, nu cred că e om în lumea asta (cu excepţia triburilor sălbatice) care să nu fi auzit măcar o dată de el. Steve Jobs a murit recent şi când am auzit, am plâns şi pentru el. Nu pentru că sunt fană Apple (că n-am nici un produs de-al lor, cu excepţia iMac-ului pe care lucrez la serviciu, dar care nu-i al meu, că doar nu eu l-am cumpărat), ci pentru că, aşa cum zicea Obama, omul era un vizionar, un geniu care a schimbat şi a revoluţionat tehnologia în nenumărate rânduri. Morţi ca aceştia fac o planetă întreagă să îi respecte şi să îi plângă. Pentru că merită.

Tot in categoria asta i-aş aminti si pe Heath Ledger si pe Laura Stoica. Mi-a plăcut mult de amândoi şi-am fost tare tristă când am aflat. Pentru ambii am vărsat nişte lacrimi şi de ambii îmi aduc aminte cu drag şi dor…

Morţi indiferenţi

Adică aceia despre care spui „S-a dus şi ăsta”, fără prea mare tristeţe. În cazul meu au fost cel puţin două asemenea cazuri: Adrian Păunescu şi Gary Moore. Pe Păunescu nu l-am citit, nici măcar nu i-am recunoscut măreţia, dacă avea vreuna, iar pe Moore nu l-am ascultat.

Morţi care şi-au trăit viaţa

Nu i-aş băga chiar la morţi indiferenţi, pentru că e o adevărată realizare în zilele noastre să trăieşti până la cel puţin 80 de ani. Mă gândesc la bunicul meu care a murit la 94 de ani, după ce a îndurat războaie, boli şi diverse vicisitudini, trăind totuşi o viaţă frumoasă. Nu înţelegeţi că nu mi-a părut, rău, dimpotrivă, însă când mori la 94 de ani, nu este pentru nimeni o surpriză. Tot în categoria asta o bag şi pe Liz Taylor, care şi ea şi-a încheiat socotelile la o vârstă destul de înaintată, după ce şi-a trăit viaţa aşa cum i-a plăcut. Şi nu pot spune că nu m-a întristat vestea.

Morţi şocante

Şi în cazul meu, uşor enervante. Sunt de obicei cazurile celor care mor de tineri sau celor care se sinucid. Adică Amy Whinehouse, Mădălina Manole, Alexander McQueen. Am spus şi îmi susţin în continuare dispreţul şi neîntelegerea pentru cei care se sinucid, însă nici cazuri ca cel al lui Amy Whinehouse nu mă fac prea tare să plâng. Nu zic că nu sunt pierderi importante, că cei care se sinucid nu contează, dar pentru mine, acest fel de a părăsi lumea este un gest egoist şi nu văd de ce aş plânge un om căruia nu i-a păsat de viaţa lui.

Morţi dureroase

Sunt morţile celor dragi. Sunt momente în care viaţa se termină şi începe din nou. Şi nu mă refer la cei care au murit, ci la cei care au rămas. Din păcate, ştiu cum e. Ştiu cum e să pierzi un reper, un punct de sprijin, omul pe care îl iubeşti cel mai mult. Ştiu cum trebuie să înveţi să trăieşti fără el, să îţi schimbi obiceiurile şi sa te obişnuieşti să mergi mai departe cu un loc gol lângă tine. Aceste morţi sunt cele mai impresionante, cele mai marcante, şi, de fapt, singurele care contează cu adevărat petru tine, singurele pe care nu le poţi uita. Singurele care îţi vor rămâne vii în minte şi în suflet cu aceeaşi intensitate cu care le-ai trăit când s-au întâmplat.