Muzică fără poveste
Zilele trecute, având timp să mă gândesc şi la alte lucruri, mi-am dat seama că muzica nu-mi mai povesteşte nimic. Au fost destule melodii care mi-au plăcut la nebunie, a fost chiar “perioada Garou”, de câteva luni bune în care am trăit fiecare cuvânt de pe fiecare acord, apoi a fost perioada Snow Patrol, Keane şi a melodiilor de care nu mă satur niciodată. Dar toate sunt muzică fără poveste. Nu mă leagă nici o trăire nici de Ne me parlez plus d’elle, nici de Crack the shutters şi cu atât mai puţin Pride de la Syntax (o melodie care îmi place de mă sting), pe care am cules-o din Grey’s Anatomy.
Dar vai cum vibrez când aud la radio Love and Devotion sau Living on my own… Cum mă întorc direct în clasa a VI-a când aud California Love de la Tupac şi văd exact strada unei colege de clasa unde trebuia să ne întâlnim. Cum o văd pe o altă prietenă înnebunită după Gangsta’s Paradise şi I got 5 on it, cum îmi amintesc de al doilea film la care am avut voie să merg cu fetele la cinema. Ah, dar Diana King cu Shy Guy, Sin with Sebastian cu Shut Up, (A kiss is still a kiss in) Casablanca, chiar şi Always de la Bon Jovi, toate îmi aduc aminte de câte o zi de naştere.
Să nu mai zic de tabere când Nana rula ba cu Lonely, ba cu Remember the time, ba cu Darkman, DJ Bobo, nelipsitul… Michael Jackson cu Blood on the Dancefloor o să-mi aducă mereu aminte de Cheile Nerei din clasa a VII-a. Sau Johnny B şi Modern Talking de vacanţele de la sat – la capitolul ăsta am o discografie întreagă.
Şi printre ultimele amintiri… e Yeah! de la Usher, când vizitam Austria prin 2001, apoi puţin de Put Putujem de la o nuntă, oleacă de Kenny G de pe la 17 ani şi mult rap şi R&B pe la sfârşitul liceului/începutul facultăţii.
O viaţa în care muzica mi-a vorbit încă de la 4-5 ani când mă bâţâiam în faţa oglinzii pe Maria Magdalena şi pe Boys Boys Boys. Vreo 12-13 ani mai târziu mă strofocam prin sufragerie pe Dinata Dinata şi pe Satisfaction…
Da, mi-e dor de vremurile în care muzica pătrundea în minte prin toate simţurile şi în care dansam până picam lată. Acum, mai dansez la nunţi, pe aceleaşi melodii nemuritoare şi când nimic nu mă poate urni de pe scaun, e suficient un Menaito.
De câţiva ani, muzica nu-mi mai păstrează amintirile pe portativele ei…
PS. Postul e scris de saptamana trecuta. intre timp am fost la Arsenal Park si am cateva amintiri pe I love the way you lie si The Sound of Missing you. but still…
Şi eu am melodiile asociate cu diverse momente şi perioade…şi am avut de-asemenea perioade în care am avut senzaţia de care ai scris, că nu mai simt muzica cu toţi porii, că nu se mai leagă suficient de ceva anume, dar au fost doar senzaţii temporare, pentru că, ulterior, am constatat că, atunci când mă aşteptam mai puţin, descopeream că melodii din vremea apatiei, ca să zic aşa, erau asociate de momente, de stări fără să-mi fi dat seama…
hmn, cred ca toata suflarea femeiasca de la Arsenal Park are ceva cu I love the way you lie si mai cred ca toate din acelasi motiv 😀
Cand aud always direct imi sare gandul la seratele organizate de ,,doamna diriginte”. Cam trageau fetele de noi in acele vremuri :)) SI mai era East!&, FUN FACTORY….
Ai perfecta dreptate. Si eu asociez unele melodii cu perioade din copilaria sau adolescenta mea.
Cum de altfel de cate ori aud Lambada, imi aduc brusc aminte de revolutie. Cei de varsta mea (cel putin) isi aduc aminte ca se difuza, in acele zile, la radio aceasta melodie, la concurenta cu imnul.
Si acum, nicio asociere. E semn ca ma indrept spre varsta a doua sau a treia?
O, da… mă leagă și pe mine multe de anumite melodii. Dar mersi că mi-ai amintit de Casablanca… asta ascult acum :*
Cand aud o melodie de-a celor de la Compact, imi aduc aminte instantaneu de clasa a 8-a si de colega mea care era mare fan si avea si o voce grozava. Trec anii, nu mai avem timp de emotii puternice starnite de ascultarea unei melodii. Ne preocupa altele.
Am reascultat melodia aceatsa de curand… Si, nu stiu de ce, m-am gandit la tine si la tristetea ta… deopotriva cu cea a tuturor celorlalti oameni ce-si ascund gandurile negre undeva deep inside, renuntand la a (mai) cauta intelegere si sprijin outside, la ceilalti…
Un cantec incurajator. 🙂
http://www.youtube.com/watch?v=WHh0qcSd3z8
Te-ai blazat. Eşti matură.
Pune în ramă concluzia cu Meneaito şi priveşte atent la ea până schimbi prefixul din nou 😀
pt privitu’ atent la concluzia cu Meneaito cred ca Tomata trebuie sa schimbe mai multe prefixuri. mama persoanala, care se indreapta spre varsta a treia, sarita de jumatea’ sutei si tot sare de pe scaun cand il aude, chiar daca o dor picioarele sau o bat pantofii. 🙂
ps. si eu, ca toata lumea, am melodii care-mi amintesc de anumite etape/momente. dar nu stiu cum se face, asocierile astea se opresc pe la 20 si un pic-pic de ani. dup-aia aia memoria afectiva n-a mai inregistrat nimic.