La masă cu trecutul
Nu-i asa ca de multe ori ati oftat si vi s-a intamplat sa spuneti: „Ah, de-as putea sa dau timpul inapoi…”? Mie nu mi se intampla prea des, pentru ca am prostul obicei sa ma resemnez rapid si sa accept cu uimire, nepasare sau putina revolta ce imi ofera viata. Insa, aseara am avut o experienta de intoarcere in timp pentru care nu m-am pregatit. Nu acea intoarcere pe care o dobandesti sub hipnoza sau prin alte mijloace halucinante. Ci acea intoarcere pe care ti-o prilejuieste intalnirea cu oameni pe care nu i-ai vazut demult, intr-un loc pe care nu l-ai mai vazut demult. Un loc in care mergi numai cu ei, sau un loc unde cu ei ai petrecut cel mai mult timp. Pentru cateva ore ai impresia ca nimic nu s-a schimbat, desi discutia se invarte doar si numai in jurul expresiei „ce-a mai trecut timpul, mai”.
Mai pe indelete, am fost la aniversarea varului meu, cu prieteni si fosti colegi comuni, intr-un local pe care eu de altfel, il cam… detest. 😀 Prea mult fum, prea mare inghesuiala, scaune incomode, mese subrede, nici muzica nu mi se pare prea stralucita… in fine… bottom line e ca impreuna cu trupa de aseara, localul mi-a lasat senzatia pe care am avut-o prima data cand am pasit acolo.
Cand spun ca m-am intors in timp, nu ma refer doar la senzatia asta, ma gandesc mai mult la sentimentul de apartenenta la un grup bine inchegat, la relatii pe care timpul nu le-a sters si sper sa nici nu le stearga. Ma gandesc la cateva clipe ce semanau izbitor de mult cu acelea din clasa a 12-a cand ieseam din club sa mergem in Unirii pentru a ne putea auzi. Atunci mai ieseam si pentru a flirta mai bine, pentru a ne vedea mai bine, acum am iesit sa filosofam pe marginea crizei de la 25 de ani, a nefericirii, a singuratatii si a individualizarii extreme care ne mana spre patul psihologului. Si am vorbit despre multe lucruri, despre ipoteze, despre trecut, despre posteritate, despre sentimente si despre timp.
Si am plecat acasa cu un gust amar… si de la prea multe tigari si de la fumul pe care il lasa tineretea in goana ei pe langa mine.
Azi sunt trista… ma mai intalesc inca o data cu trecutul: am intalnirea „mica” de 10 ani de la terminarea scolii generale. Ma intorc si mai mult in trecut.
Stai asa ca vine criza de 30 … sa vezi atunci! 😛 Urmeaza intalnirea de 10 ani de la terminarea facultatii … si tot asa.
PS Daca tu iti faci probleme cu criza de 25, io ce naiba sa mai zic??? Sa ma apuc de goblenuri, zic 😉
Iti spun un secret: viata misto incepe la 30 😛
Nu-i rau ca ai astfel de sentimente, inseamna ca esti o persoana matura , si atunci cand intr-adevar va fi cazul , adica criza varstei de 40-50 de ani , sunt sigura ca vei zambi , si te vei simti impacata cu tine insati , gandindu-te ca tu spre deosebire de alti ai stiut sa imbatranesti frumos ….
uhm… fumezi?
Important este sa nu uiti sa-ti traiesti prezentul
Ehe…tot o sa ai d-astea…ma refer la momentele in care sa realizezi ca a trecut timpul…
Important este cum a trecut. Eu banuiesc ca in cazul tau a trecut bine..:)
Astept impresii de la intalnirea cu colegii :))
@ Ciupercutza –> Astept viata de la 30 de ani. Pe bune ca o astept. Si mai mult o astept pe aia cand o sa ies la pensie…
@ Nicole –> Sunt o persoana matura, prea matura si maturizata inainte de vreme. 🙁 Nu stiu din ce motiv, cred ca n-o sa ma plang mai tare la 40-50 de ani ca acum. Asa am eu impresia, care poate fi si gresita. 🙂
@ Mihai –> Lately m-am cam prostit. Am fost fumatoare, m-am lasat vreo 2 ani, dar in weekendul asta mi-am facut de cap. Nu-i asa ca nu mai sunt la fel de simpatica? ;))
@ Anna –> Cam uit, asta-i baiul. 🙁 Si asta ma intristeaza.
@ Teo –> Groaznice momente si in acelasi timp, fermecator de puternice. Timpul a trecut frumos, am amintiri superbe, insa prezentul nu ma supara.
Impresii de la intalnire n-o sa apara intr-un post nou pentru ca pe de o parte sunt aceleasi sentimente si pe de alta parte sunt sentimente pe care nu vreau sa le perpetuez intr-un articol care mi-ar aduce tot timpul aminte de ele.
A fost foarte frumos si urmeaza intalnirea mare, cea dupa chipul si asemanarea unui banchet.
Exista criza si la 25 de ani? damn 😛
@ bloo – Unfortunately da. 🙁
Daca ai rupe apartenentele la grupuri, poate ai putea scapa de “crizele” pragurilor de varsta.
Intotdeauna amintirile provoaca un anume fel de crize, mai mult sau mai putin intense.
In definitiv, crizele arata ca inca esti vie, intreaga viata fiind o poezie cu strofe delimitate de momentele de criza.
@ Ovidescu –> Tocmai ca nu vreau sa rup apartententele. Desi sunt destul de subrede, avand in vedere ca multi sunt plecati pe dincolo. Imi pare rau ca amintirile au asemenea impacte asupra noastra, si totusi imi pare bine ca ma scot din amorteala prezentului. Am nevoie de ele cateodata, asa cum zici, am nevoie sa ma simt vie in toata banalitatea astea cotidiana.