De Paște din nou la Baia Mare

N-au trecut decât trei săptămâni (?) de la Paște, dar trebuie musai consemnată aici vacanța noastră în România de anul acesta. Al 6‑lea Paște sărbătorit la Baia Mare, de data asta cu un membru în plus: Ada 🙂 Si daca mai astept pana am timp sa redimensionez pozele si sa le urc pe blog, ne prinde Pastele viitor. Asa ca, foarte pe genunchi, am facut capturi de ecran pozelor de pe Instagram si… cu asta defilez, decat cu nimic. Sa nu mai spun ca articolul e scris de doua saptamani si e in drafturi de atunci.

Cum Paștele catolic și cel ortodox s-au suprapus anul ăsta, numai bine am putut fi acolo pentru a-i arăta și copilei cum se sărbătorește în România, că în Germania am sărbătorit doar vizitând prieteni sau călătorind în alte părți, fără să acordăm cu adevărat importanță evenimentului. Îmi doresc foarte mult ca Ada să cunoască România și chiar să o descoperim împreună, pentru că sunt multe locuri pe care nici eu nu le-am văzut vreodată. Intenționăm să facem excursii dese pe “acasă”, păcat însă că singurul avion direct e Berlin-București, care pare că din toamnă se scoate și acela. Absolut oribil.

Revenind… am vrut să mergem în Maramureș de Paște pentru că acolo tradițiile încă se mai păstrează, oamenii încă se mai îmbrăcă în portul național și nu e doar pentru că suntem noi departe de tot, ci pentru că îmi place treaba asta tare mult.

După două zile, fiecare cu câte 10 ore de condus pe autostrăzile Cehiei și Ungariei (ori foarte aglomerat, ori foarte plin de șantiere) am ajuns cu bine. Aveam deja programul stabilit de acasă, pentru că obiective sunt, Doamne ajută!

Anul ăsta, tradiția pe care o aveam cu socrul meu de a bea cafeaua împreună la cafenea a inclus-o și pe Ada. Așa au început zilele noastre cât am stat în oraș.

Am fost și la Înviere, eu impresionată de fast și de catedrala din Baia Mare, Ada dârdâind de frig și de plictiseală, soacra bucuroasă că eram cu ea, Sotzul… ar fi preferat să fie altundeva: P

În ziua de Paște ne-am dus la plimbare pe un muntișor de la ieșirea din oraș, ceea ce mi-a plăcut enorm. Peisaje frumoase, aer curat, temperatură perfectă, pască și bere (nu pentru mine), dar, din păcate, și multe ruine ale unor locuri cu faimă și glorie în anii de dinaintea Revoluției (dacă am înțeles bine).

Întorși în oraș, am făcut o oprire și în Parcul “Mare” cum îl numesc băimărenii, ne-am plimbat cu trenulețul și am încheiat ziua cu câteva partide de remi.

A doua zi a venit cu două surprize: o vizită la o fermă și o întâlnire cu două prietene din grupul de cărți de pe Facebook.

La fermă, am fost în elementul meu printre animale și mi-ar fi plăcut să mângâi câteva dintre ele, dar m-am mulțumit doar să hrănesc vedetele vizitei, păsările emu. Foarte interesante și ciufulite, mă bucur că ne-am cunoscut. Până să ne despărțim drumurile, eu către întâlnirea mea și Sotzu’ cu Ada către a lui cu un prieten și fetița lui, am mai vizitat puțin Centrul Vechi și am dus socrii acasă.

De la întâlnirea cu Lavinia și Ionuca nu m-aș mai fi dat dusă, însă orice are și un sfârșit și-am plecat să îmi recuperez familia și să ne întoarcem acasă la făcut bagaje.

Pentru ca a doua zi porneam către Viseul de Sus, unde urma să înnoptăm pentru a fi mai aproape de mocăniță, cu care urma să ne plimbam următoarea zi.

Pe drum am făcut o scurtă oprire la Mănăstirea Bârsana, la fel de frumoasă ca prima oară când am văzut-o. Fiind imediat după vâltoarea de Paște, am găsit-o aproape goală, învăluită în la fel de multă pace, calm și frumos. Nu cred că am stat mai mult de o oră, dar a fost destul.

La Vișeu am fost cazați într-un loc de poveste, la Magnolia Resort, un loc în care simți cum ți se destinde creierul, cum ți se umplu plămânii de aer curat și unde simți că timpul stă puțin pe loc, că ai timp să te plictisești, că nu mai ‘trebuie’ nimic și că viața e totuși simplă. Cred că aș avea mai des nevoie de o vacanță de asta în mijlocul nicaieriului, fără obiective turistice, unde să fiu înconjurată de frumusețe, liniște, soare și natură. Și cărți. Dar evident nu am citit aproape nimic pentru că rar am timp să fac asta în vacanțe. Iar restaurantul Prispa, e din alt film, unul pe care nu l-am vazut niciodata si mi-a placut foarte mult.

De Mocăniță am fost super impresionată. Nu neapărat de ea în sine, ci de organizare, de accesibilitate, de faptul că locul de joacă era personalizat, paharele de cafea și pliculețele de zahăr erau brand-uite, existau panouri cu informații în engleză pentru toți străinii care vin să se plimbe cu mocănița, vânzătoarele de la recepție purtau chipie de controlor. Iar pe traseu, la cele două opriri, aveau destule băuturi, gustări, toalete, hârtie igienică la toalete, cozile mergeau foarte rapid că mai aveai timp și de poze (la prima oprire). La capăt, tineri îmbrăcați în porturi naționale ne-au întâmpinat cu o cântare, iar apoi au jucat hore cu cine avea chef să se prindă în ele. Un mini muzeu de unde poți afla istoria locului, important în ambele războaie, restaurant cu mâncare tradițională, bere, mici, cozonac, înghețată.

Ne-am întors în Baia Mare și pe drum înapoi am oprit la Săpânța, să vadă și Ada locul despre care a scris într-un proiect pentru școală: ) Din păcate, nu e nimic vesel acolo, în afară de culorile și forma crucilor, am citit chiar câteva povești ale mormintelor de copii și ne-am întristat când i-am citit ce scrie.

Tot joi, ultima zi în Baia Mare, am avut timp de o îmbrățișare și cu Loredana, ceea ce m-a bucurat tare pentru ca de fiecare dată când ne vedem ne pare rău ca nu avem posibilitatea să fructificăm prietenia, că tare apropiată de suflet îmi e. Am plecat la cumpărături de bunătăți românești și, pentru că Lavinia mă întrebase ce cărți mi-am cumpărat și eu nu aveam un răspuns pentru că nu intenționam neaparat să îmi mai iau cărți, am zis sa nu las această oportunitate să îmi scape și am rectificat nepăsarea.