Între lume și mine

Autor: Ta-Nehisi Coates
Titlu original: Between the World and Me
Traducere: – citită în original
Naționalitate: american
Gen: non-fictiune, rasism
Anul apariției: 2015
Nr. pagini: 152
Ecranizare: –
Alte cărți de același autor: –
Nota mea: 4/5

Încă o carte descoperită în newsletter-ul de la Oprah’s Books, și încă o dată, n-a fost o recomandare proastă. Din scurta introducere am rămas doar cu ideea că e despre rasism, că e contemporană și că e scurtă. Așa că, interesată devenind tot mai mult de rasism, de sclavie și discriminarea rasei afro-americane, mi se părea numai bună pentru a-mi completa cultura generală.

Acuma, ca și despre feminismul contemporan, am aveam niște dubii și în ceea ce privește rasismul. Mi s-a părut că se exagerează cu hashtag-ul #OscarsSoWhite de acum doi și trei ani, cu manifestațiile împotriva poliției americane care a ucis unul (sau mai mulți negri) pe stradă. Evident, nu știu cum e acolo, în America adică, pentru că știu și mă iau doar după ce văd la TV și după ce mai citesc pe net. Și deja știm că televiziunile dezinformează, iar internetul… well… nu intrăm în discuția asta. Așa că nu știam cât e adevăr și cât e exagerare. Cartea asta, însă a făcut puțină lumină.

Ta-Nehisi Coates e jurnalist și corespondent pentru The Atlantic, iar Între lume și mine e a doua sa carte, prima fiind The Beautiful StruggleÎntre lume și mine e scrisă ca un răspuns, ca o proprie versiune pentru cartea The Fire Next Time, publicată în 1963 de către James Baldwin. Sub forma unei scrisori către fiul său de 15 ani, aparține, în același timp și genului memorialistic.

Născut în societatea dură a orașului Baltimore, la mijlocul anilor 70, Coates reușește să se sustragă tuturor influențelor negative care îi amenință existența și nu doar atât, dar îl pot transforma în genul de negru de care se teme. Observând ce se întâmplă în jurul lui, dându-și seama că și școala, la fel ca societatea, este o închisoare menită să-i frângă aripile în loc să îl ajute să și le crească, a reușit să scape cu viață, să-și păstreze valorile, să dobândească altele și să devina un om educat în loc de membru al unei găști de infractori. Meritul pentru această reușită îi revine în primul rând mamei lui, de la care voi fura un foarte bun exemplu de educație:

When I was in trouble at school (which was quite often) she would make me write about it. […] These were the earliest acts of interrogation, of drawing myself into consciousness. […] The craft of poetry, which really was an intensive version of what my mother had taught me all those years ago—the craft of writing as the art of thinking.

Pe principiul „nu te cert, te las pe tine să o faci singur”, Coates scria despre toate situațiile în care, o altă mamă i-ar fi ținut teorie. Lăsându-l să scrie și să își pună întrebări cu privire la acțiunile lui și la consecințe, a reușit să învețe nu doar să-și pună întrebări, ci și să se cunoască singur.

Pe de altă parte, tatăl său, mai dur și mai sever, îl mai și bătea din când în când, încercând să-l educe prin frică. Însă, într-o lume în care „lumea nu avea timp pentru copilăriile fetelor și băieților de culoare”, în care școala nu era un loc pentru învățătură, ci un mijloc de a scăpa de moarte și de școala de corecție, tatăl său l-a învățat că dacă nu va deveni suficient de violent, îl poate costa viața, dar asta se poate întâmpla și dacă devine prea violent. Orice întrebare ar fi avut pentru tatăl său, acesta îl trimitea să citească o carte, să caute răspunsul singur și cum zice el foarte frumos:

„My mother and father were always pushing me away from secondhand answers—even the answers they themselves believed. I don’t know that I have ever found any satisfactory answers of my own.”

Trezirea la realitate a fost încununată de descoperirea lui Malcolm X, de hip-hop-ul negrilor care au trecut și treceau prin ce-a trecut și el și de intrarea unei lumi paralele, cea a universității, unde totul arăta și se întâmpla altfel față de cum știa el. Nu mai era redus doar la ideea de „corp”, lumea nu mai atenta la viața lui, nu mai trebuia să se uite mereu peste umăr pentru a fi pe fază.

Mesajul pe care vrea să îl transmită Ta-Nehisi Coates fiului său, și tuturor tinerilor de culoare care observă cât de injust omul alb încă se comportă cu ei, chiar și după atâția ani, chiar și după atâta istorie și progres, este acela că rasismul nu va dispărea niciodată, că este moștenirea poporului american și că e aproape imposibil ca ceva să se schimbe. Tonul nu mi s-a părut nici revoltat, nici acuzator. Totuși, Coates nu iartă istoria, nu-i iartă pe Visători (cei care vânează Visul American), nici măcar când Visătorii sunt și ei negri (ăștia sunt, de fapt, cei mai răi pentru că se comportă ca și albii), nu îi scutește de adevăruri deranjante, nu uită de sclavie, nu uită de faptul că albii i-au transformat într-o rasă și i-au redus la condiția de corpuri, de culoare, de ființe inferioare.

„They made us into a race. We made ourselves into a people.”

Mi s-a părut că e neiertător, dar într-un fel resemnat, adică singurul sfat pe care i-l dă fiului său e să lupte pentru amintirea strămoșilor lor și pentru înțelepciune, nu-l instigă la ură, nu-i dă alte răspunsuri, ci face cum a făcut și tatăl lui: îl obligă să caute răspunsurile singur.

La un moment dat în carte, mă gândeam că Între lume și mine e cam ca și Al doilea sex al lui Simone de Beauvoir. O încercare de a demonstra, de a convinge că a fi negru sau că a fi femeie înseamnă DOAR că ești OM, indiferent de sex sau culoare. Nu contează dacă ai trei mâini sau ai pete ca dalmațienii, ești OM cu drepturi egale, ești o ființă rațională, la fel ca bărbatul alb, atotstăpânitor. Că și ăla, s-o spunem vulgar, tot o gaură în fund are și nu-i cu absolut nimic mai presus de un negru sau o femeie.

Personal, discriminarea mă irită foarte, foarte, foarte tare. Discriminarea de orice fel. N-am fost niciodată discriminată, poate și pentru că nu m-am simțit a fi sau n-am permis nimănui să o facă, nu știu. Dar îmi e ușor să vorbesc de la căldura rasei albe și a statutului femeii într-o societate cât de cât cu toate țiglele pe casă. Nu mi s-a refuzat nimic și nu mi s-au pus bețe în roate, totul a depins de mine, dacă am vrut, am putut. Continui să cred că oricine poate reuși dacă face un efort, continui să văd progresele pe care le-a făcut umanitatea de-a lungul atâtor ani, chiar și în contextul istoric al terorismul și al războaielor în care trăim. Nu încerc să dau soluții sau să pretind că știu mai bine ce-i în sufletul oamenilor de culoare, nu-mi permit să emit sfaturi sau să dau sentințe. Însă rămân cu convingerea că cine vrea poate.

Iar Între lume și mine nu e o carte pentru negri, e pentru toate rasele pământului.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *