Balada unui afemeiat

26.05.2010 / 12 Comments

Chiar în momentul în care mă simţeam singur-singurel, mi-ai apărut în cale, brutal, asemeni unui pumn în gură. Drumul vieţii mele se derula tot drept, iar întalnirea noastră a fost de fapt un accident asurzitor. Îmi venea să plâng ca un nou-nascut, aproape să urlu ca un animal prins în cursă.

Iubirea-i violentă. Violentă pe dinauntru, ca un vulcan.

Am rătăcit pe drumuri şi în inimile oraşelor, am părăsit şi doamne şi femei uşoare, dar înaintea ta cad la picioare şi mă abandonez milei tale.

Pentru că adevărul nu seamănă cu nimic. Dacă mi-ai cere să cred în mâine, dacă mi-ai cere să-ţi plantez flori în gradină şi să dorm în lenjerie de satin, m-aş răzvrăti împotriva destinului meu.

Iubirea n-a venit niciodată acolo unde am aşteptat-o. Am căutat-o, dar fară noroc.

Şi-acum, iubindu-te pe tine învaţ ca dragostea ce-o simt e violentă.

Ma faci gelos de-mi vine să trag în primul care mişcă. Fereşte-te şi tu de mine când văd roşu în faţa ochilor.

Îmi faci viaţa grea, dar în loc să dau cu pumnii în pereţi, mai bine aş porni spre alte aventuri, să regăsesc bărbatul liber care am fost odată, cel care eram înainte să cad pradă frumuseţii tale.

Dar când cedezi şi te topeşti sub mângâierile mele, toată violenţa asta mi se preschimbă-n tandreţe.
Da, iubirea-i violentă…dar doar pe dinăuntru…

* Recunoaşte cineva cu ce seamană textul meu?

12 Comments

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *