Stramoasa lui Orwell
Demult, da’ nu tare demult, va povesteam de capacitatile mele scenaritice. (<-- cuvant inventat)
Aseara, facand dus, mi-am amintit de o alta piesa pe care o foloseam destul de des pentru a-mi ocupa singuratatea. Imi amintesc de mine adolescenta ca fiind mai tot timpul indragostita. Fie de un tip cu care ajungeam sa ma combin, fie de vreunul pe care mi-l doream din suflet, da’ nu era reciproc simtamantul. Am precizat detaliile astea pentru a stabili elementele componente ale desfasurarii filmului din capul meu. Si, fiind eu amorezata de vreun Fat Frumos care in viata reala nu ma baga in seama, traiam povestea in lumea imaginatiei. Si in povestea mea, chiar daca nu eram practic impreuna, el era obligatoriu indragostit de mine, si ar fi facut orice sa ma aiba.
Inclusiv sa ma spioneze pe geam. :-s
Si cand n-aveam de invatat pentru scoala, cand eram singura acasa, ma purtam de parca eram privita (pe geam, bineinteles) de iubitul ce fremata de dragoste. Si nu numai atat, ca ma vedea, dar stiam chiar si ce ar putea simti cand eu fac dus, cand invat (ca doar eram fata silitoare), cand ma uit la televizor sau cand citesc o carte. O avalansa de admiratie, stupoare, adoratie, incantare si idolatrie navalea in sufletul lui. Asa ca, oriunde eram, chiar daca nu exista niciun geam, ma purtam de parca as fi fost urmarita. In mod normal asta e o chestie care ar trebui sa te sperie. Pe mine insa ma facea sa ma simt admirata (de ochi invizibili). /:)
Trec ceva ani, imi trec si mie aburii ce imi dezvolta imaginatia si ce credeti ca apare la televizor? BIG BROTHER. 😮 Fascinata de show, mirata de lipsa de intimitate, discut si eu cu fetele la scoala, emitem pareri total aberante, barfim, si bineinteles apare in discutie intrebarea: “Tu cum ai reactiona daca ai fi urmarita de cineva in tot ce faci?” Eu deja stiam si eram obisnuita sa flirtez cu “camerele”, da’ nu le-am zis nimic atunci.
Altadata stand la taclale cu alte prietene, aflu ca nu sunt singura careia i se intampla asa ceva. Atunci am inteles ca sunt un om normal si ca imaginatie e buna. Daca ramane la nivelul unde poti distinge intre ea si realitate, poate deveni constructiva. E mai rau cand nu te trezesti din vis.
Aseara, facand dus, mi-am amintit de o alta piesa pe care o foloseam destul de des pentru a-mi ocupa singuratatea. Imi amintesc de mine adolescenta ca fiind mai tot timpul indragostita. Fie de un tip cu care ajungeam sa ma combin, fie de vreunul pe care mi-l doream din suflet, da’ nu era reciproc simtamantul. Am precizat detaliile astea pentru a stabili elementele componente ale desfasurarii filmului din capul meu. Si, fiind eu amorezata de vreun Fat Frumos care in viata reala nu ma baga in seama, traiam povestea in lumea imaginatiei. Si in povestea mea, chiar daca nu eram practic impreuna, el era obligatoriu indragostit de mine, si ar fi facut orice sa ma aiba.
Inclusiv sa ma spioneze pe geam. :-s
Si cand n-aveam de invatat pentru scoala, cand eram singura acasa, ma purtam de parca eram privita (pe geam, bineinteles) de iubitul ce fremata de dragoste. Si nu numai atat, ca ma vedea, dar stiam chiar si ce ar putea simti cand eu fac dus, cand invat (ca doar eram fata silitoare), cand ma uit la televizor sau cand citesc o carte. O avalansa de admiratie, stupoare, adoratie, incantare si idolatrie navalea in sufletul lui. Asa ca, oriunde eram, chiar daca nu exista niciun geam, ma purtam de parca as fi fost urmarita. In mod normal asta e o chestie care ar trebui sa te sperie. Pe mine insa ma facea sa ma simt admirata (de ochi invizibili). /:)
Trec ceva ani, imi trec si mie aburii ce imi dezvolta imaginatia si ce credeti ca apare la televizor? BIG BROTHER. 😮 Fascinata de show, mirata de lipsa de intimitate, discut si eu cu fetele la scoala, emitem pareri total aberante, barfim, si bineinteles apare in discutie intrebarea: “Tu cum ai reactiona daca ai fi urmarita de cineva in tot ce faci?” Eu deja stiam si eram obisnuita sa flirtez cu “camerele”, da’ nu le-am zis nimic atunci.
Altadata stand la taclale cu alte prietene, aflu ca nu sunt singura careia i se intampla asa ceva. Atunci am inteles ca sunt un om normal si ca imaginatie e buna. Daca ramane la nivelul unde poti distinge intre ea si realitate, poate deveni constructiva. E mai rau cand nu te trezesti din vis.
asta chiar e foarte interesant… sau oare ciudat? ma gandeam ca io is mai nebuna de ma gandesc la din astea, probabil cine are ganduri din astea nu le zice tocmai din teama de a nu parea “sarit”. eh,da,m-am linistit, nu numai eu am episoade sau ganduri paranoice… ah, si nu mi-a trecut. mi se intampla si acum… 😛
dorinta mea secreta era ca imi doream sa ii cant ceva lui fat-frumos, ori o melodie patetica, ori una cu mesaj revolutionar, diverse. De aceea construiam singura scenariul unui karaoke, la fel, “stiind” ce ar fi gandit el cand ma privea. a trecut timpul, si cand in sfarsit am gasit persoana cu care sa ma pot desfasura natural, cantand cu dans si rotiri, ma simt foooarte implinita cand, rabdator (deoarece nu prea am voce), ma asculta si rade! (“auzi… dar tu nu aveai niste desene de terminat?”)
So… find one, and let him watch you! 😉
Eu faceam reclame la sapun, la gel de dus si la sampon (asta in timp ce eram in dus). Visam sa ajung fotomodel sau actrita. Si mama ce se mai mai vindeau produsele cu reclama facuta de mine…Pana mi se stingea lumina si mi se ordona sa ies odata din baia aia.
haha! fain! fiecare avem fantezii, mai mult sau mai putin vinovate 🙂 (banuiesc ca ti-ai dat seama cum sunt ale mele;) ma cunosti doar)
@ meMoira –> Hihi, ce ma bucur ca nu sunt singura. Chiar ma gandeam, « sa vezi ce rasete si glume vor fi azi la commenturi », dar uite ca mai sunt si altele ca mine, ca « altii » nu fie nu indraznesc sa spuna, fie n-au filme. 😛
@ K i t t e n –> Nu e vorba ca nu exista un el in fata caruia sa ma manifest asa cum vreau, sa ma matzai, sa ma prostesc, sa cant, sau mai stiu eu ce alte apucaturi le avem fiecare cand suntem singuri. Exista un el, care ma suporta cu toate astea, si se mai si distreaza cand ma vede. Cred ca chestia asta de adolescenta era un strigat inabusit de a primi atentie. Si cum n-o primeam in realitate, aveam grija sa o primesc in lumea mea.
@ cropcircles –> Am trecut si eu prin faza reclamelor, da’ repede. Ma distram mai mult cu a fi urmarita. ;))
@ Emmie –> Welcome back dear. Ai net ?? 😛 Iti stiu eu fanteziile, nu tre’ sa mi le amintesti. 😛
:))))))))))))))) supertare!!! da, fiecare ave(a)m micile noastre ciudatenii. oricum, sunt “delicioase”!
Si mie mi se intampla sa-mi imaginez personaje imaginare cu care ma jucam si vorbeam si le mai spuneam si celor din casa (mi-aduc aminte ca venise odata mamaita la noi si-i spuneam ei) sa vorbeasca cu ei. ” Uita-te si tu, mamaie, ce face! Pai e posibil?” Eu chiar imi intram in personaj, eram credibila. =)) Ce mai vremuri!
ha ha ha …ce tare ..si eu fac cam acelasi lucru…prea tare…:)
@ Cosmi –> Ma bucur tot mai mult sa vad ca nu vi se pare ca sunt o ciudata si ca incet incet, you all come out. :)))
@ Alexandra Valcu –> Cica in America se trateaza chestiile cu “imaginary friend”. Dar eu cred ca e doar o faza a copilariei, si ca aproape toti avem amici d’astia sau ne imaginam ca ni se intampla chestii. In cazul celor care sufera de boli precum Russel Crowe in “A beautiful mind”, lucrurile stau altfel si sunt mai serioase. nu prea cred ca cei din copilarie pot ajunge sa ne afecteze viata intr-atat. Sau cine stie? :-s Important e ca toti am scapat de ei. 😀
@ Anonim –> Join the club. 🙂