Weekend prelungit la Schwalbenhof

Luna mai a avut 3 zile de joi libere (Ziua muncii, Împlinirea a 80 de ani de la terminarea celui de al doilea război mondial, Înălțarea). Ceea ce a însemnat pentru mulți weekenduri prelungite.

Deși eu mi-am luat concediu pentru Catania când nu era nici o sărbătoare, am profitat doar de joia trecută pentru a ne lua și vinerea liberă ca să mergem la o fermă de animale. Voiam de mult timp – că îmi lipsește satul – dar până anul ăsta nu am făcut nimic în direcția asta. Și cum Înălțarea pare a se transforma într-o tradiție de a călători în Germania în special unde natura e ofertantă, am zis să dăm munții pe animale și păsări. Căutările pe Google au dat roade și după multe comparații am ales dintre toate Ferma Schwalbenhof (ferma rândunicilor). Am întrebat familia și în timp ce Ada s-a bucurat, Sotzu’ mai mult a acceptat (nu e crescut la țară, deci trebuie să îl inițiem :P) Am rezervat și am așteptat ziua plecării.

Am ajuns chiar în același timp cu vecinii de etaj: o pereche de bunici cu o pereche de nepoate, ambele apropiate de vârsta Adei. S-au împrietenit pe loc, așa cum se întâmplă la vârsta lor, iar după ce ne-am întors de la prânzul târziu, abia am mai văzut-o pe a noastră până după ora 21.

Am ales această fermă pentru că aveau ponei (prin urmare și plimbări cu ei contra cost) și cai și asta era o asigurare că măcar copilul va profita din plin de tot ce oferă. Eu mă mulțumeam să văd capre, găini, și orice altceva mai era pe acolo. Nici nu știam câte alte animale mă mai așteptau în mini-vacanța asta. Însă oricâte ar fi fost acolo, inima mea s-a topit când le-am văzut pe Hilde și fiica ei (?). Pot vedea sute de animale, că preferații mei râmân oricând câinii.

În afară de necuvântătoare, ce mai face locul ăsta ideal pentru copii e un castel de piatră cu multe scări și turnuri, înconjurat de boscheți pentru mai mult dramatism. Un loc de joacă cu nisip, două leagăne. Plus libertatea de a fugi în siguranță pe hectare întregi de iarbă. Nimeni n-a avut nevoie de vreun ecran, nimeni n-a venit în camera sa ceară ceva. Se aveau doar pe ele și era de ajuns.

Ce puteam face la fermă:

* să vizităm neînsoțiți poneii, caii și caprele, să hrănim găinile, curcile și celelalte păsări cu anumite resturi de legume și pâine

* copiii puteau călări ponei la o anumită ora anunțată, însoțiți de proprietarul fermei într-o tură de 10 minute prin sat

* să cumpărăm pâine proaspătă, făcută în casă, de la cineva care venea ‘la stradă’ cu un microbuz să o vândă – noi nu ne-am trezit la 7, dar mi-ar fi plăcut niște pâine țărănească făcută în casă

* să mergem la Saloon – în spatele casei principale există acest loc care părea aterizat acolo exact din Texas. Eu n-am fost, însă Sotzu’ și fetele au profitat de el în două seri – se servește doar băutură și suc. Chiar și în fața casei se afla un Cadillac vechi, foarte bine întreținut, pe care îl conducea proprietarul, deci pasiunea pentru lumea western era destul de mare

Ce NU oferă ferma:

* îmbrăcăminte pentru așternuturi și prosoape – trebuia să ne aducem de acasă, dar eu, deși m-am gândit că e genul de cazare unde ar putea avea această cerință (nu e prima și cu siguranță nici ultima și am mai stat în locuri unde trebuia să ne aducem propria lenjerie de pat), totuși am ignorat întrebarea. Ei, am aflat acolo că trebuia și a doua zi ne-am dus la cumpărături. Pățăști!

* mâncare – nu oferă nici măcar mic dejun pentru că există o bucătărie în fiecare cameră, deci te descurci. Am adus puține chestii de acasă (nelipsitele paste și sosul lor), dar am mâncat prânzul târziu la restaurant, deci nu am fi murit de foame nici în acel loc din mijlocul nicaieriului.

Prima zi s-a dus repede, iar pentru a doua aveam deja planurile făcute, pentru că zona e foarte ofertantă și să stăm toată ziua la fermă nu prea era o opțiune pentru că ne-am fi relaxat prea tare: :)) Am ales două obiective, dar la al doilea nu am mai ajuns, dar nici nu suferim prea mult.

“Ivenacker Eiche este primul monument natural național din Germania și conține o grădină zoologică și pădurea Hutewald cu stejarii vechi de mii de ani. Cel mai puternic dintre ei, un stejar englezesc vechi de o mie de ani, are o circumferință a trunchiului de peste 11 metri și un volum de lemn de 140 de metri cubi. “

O frumusețe absolută și un loc în care te simți mic și la propriu și la figurat. Stejarul din prima poza, care mie mi s-a părut că arăta ca un bonsai gigantic, este cel din descrierea de mai sus.

O surpriză frumoasă au fost căprioarele lăsate complet libere pe o pajiște generoasă. Nu ne așteptam să vedem atâtea la un loc, să nu se teamă de vizitatori. Însă nemții au un respect deosebit pentru animale, insecte și natură în general, așa că nu mă miră aspectul ăsta.

Am intrat și în Pavilionul Baroc, unde, apăsând pe multe butoane puteam auzi diverse sunete de păsări și insecte, puteam citi despre animale și istoria locului. Ne-am așezat apoi pe o terasă cu vedere la căprioare și când am terminat prăjiturile și sucurile ne-am îndreptat către obiectivul principal: drumul suspendat printre coroanele copacilor. Sunt o grămadă de construcții de genul ăsta peste tot prin Germania, avem unul chiar și lângă Berlin unde am fost deja de două ori, l-am văzut și pe cel de pe insula Rügen, dar mereu e o plăcere să fii la înălțimea copacilor.

Eram deja obosiți și se apropia ora la care Ada trebuia să se plimbe cu poneiul, așa că ne-am întors la fermă.

Când a terminat (deși ar mai fi vrut o tură), ne-am dus din nou la restaurant și ne-am ghiftuit bine. La întoarcere, eu m-am retras în ‘dormitoarele mele’, iar Ada și taică-său, plus prietenutele ei noi, s-au dus la Saloon, lăsându-mă pe mine cu ale mele.

Sâmbăta am păstrat-o pentru tema la mate de dimineață, după care am pornit către renumitul Vogelpark Marlow – o altă grădină zoologică bazată mai mult pe păsări. Proprietarul fermei ne-a sfătuit să ne luăm timp pentru că avem ce vedea și merită. A avut dreptate și ne-a plăcut. Păsări de toate mărimile și de peste tot din lume (berze, flamingo, papagali, struți, pelicani, multe altele al căror nume nu le știu), animale sălbatice, dar blânde (mini canguri, cămile, lame și alpaca, manguste, King Julian) animale domestice (capre, porci, găini, rațe). Foarte multe dintre ele pot fi mângâiate, sunt deja obișnuite cu libertatea și oamenii, pot fi hrănite cu mâncare de acolo și se descurajează vehement hrănirea lor cu altceva în afară de ce au voie. Peste tot sunt indicatoare cu povești la persoana I despre animale care au murit în urma binevoinței vizitatorilor.

Are rost să vă spun că momentul preferat și cel mai wow a fost show-ul păsărilor de pradă? Hai că vă spun. Prezentatorul (și dresorul lor) a vorbit despre toate ca și când ar fi fost teenageri (Franklin – cel cu cap alb, care avea și n-avea chef să își facă numărul), adulți cu personalități multiple (Atilla, despre care nici el nu știa care dintre ele ni se va arăta nouă) și cele 4 doamne (Renate, Matilde și celelalte două) sâcâite de niște păsări negre muuult mai mici decât ele și ignorate de niște altele albe și foarte împiedicate (am văzut una împiedicându-se de două ori și dând cu ciocul de pământ :)).

 

 

 

Parcul oferă și posibilitatea de a înnopta în diverse locuri amenajate în curtea animalelor.

Am umblat mult, am mângâiat tot ce am putut, n-am prea hrănit pe nimeni pentru că nu aveam mărunțiș să cumpărăm de la automate, dar oricum erau deja sătule de la atâția vizitatori.

Seara s-a încheiat cu finala Champions League și umilirea lui InterMilano.

După cum spuneam: MUUUULTE animale și păsări care mie mi-au umplut sufletul de bucurie, iar Ada aproape că a plâns când am plecat, întrebându-mă dacă mai putem veni aici. Adevărul e că un asemenea loc se pretează exact pentru vârste de astea, nu știu cât interes ar mai avea peste câțiva ani. I-am răspuns că ar fi frumos să încercăm altă fermă care are altceva de oferit.

Abia aștept să văd ce alegem la anul pentru această sărbătoare 🙂