Eliberarea mea în dar
I finally let him go.
Aș spune-o în română, dar oricât m-aș strădui, tot n-aș găsi o traducere care să exprime toată încărcătura pe care o poartă în ea expresia asta în engleză. Mă gândesc la ea de fiecare dată când o aud prin filme, seriale sau melodii. Aduce eliberare, împăcare și resemnare, dar îmi plac mai mult primele două.
Azi, tatăl meu ar fi împlinit 59 de ani. Nu pot să nu mă întreb cum ar fi arătat, cum ar fi fost viața lui dacă nu s-ar fi stins în 2010, cum ar fi privit tot ce-am făcut, ce m-ar fi sfătuit și cum ar fi decurs lucrurile între noi. În locul răspunsurilor trăiește doar imaginația și e destul de vagă și de incoerentă. Nici visele nu-mi sunt mai clare, iar amintirile se estompează pe zi ce trece tot mai mult.
Cu toate astea, 27 iunie e gravată adânc în mintea și în sufletul meu. E una dintre zilele speciale de peste an, în care gândurile se adună de pe unde hăladuiesc și se opresc în același loc: la amintirea tatălui meu.
Anul trecut eram tristă de ziua lui, anul ăsta sunt senină. Împăcată. Eliberată. Resemnată. Îmi place să mă gândesc că având-o pe mama mea alături de el, nu se mai simte singur (dacă s-a simțit vreodată – continui să mă agăț de gânduri de genul ăsta, deși încet-încet, deschid ochii rațiunii tot mai tare…). Îmi place să îmi închipui că se plimbă împreună pe undeva deasupra mea. Sau poate pe lângă mine, sărbătorind fără să-i văd. Îmi place să cred că își petrec timpul liber veghind asupra mea și sper că faptul că eu mi-am primit liniștea e o bucurie pentru ei.
Atât de mult mi-aș dori să-l pot suna să-i spun “La mulți ani”. Să-l îmbrățișez și să-i dau un cadou de care n-ar avea nevoie, așa cum am făcut de obicei. O s-o fac în gând, fără să alunec înapoi în tristețe.
Tatal meu m-a abandonat. Nu l-am mai vazut de la 6 ani ca s-a uitat la mine si mi-a spus ca nu ma iubeste. Hai fruntea sus! Stiu ca nu te ajuta cu nimic, dar crede-ma ca se poate mult mai rau.
🙁 of, fiecare cu povestea lui trista.
Te îmbrățișez și te pup, cu drag și admirație!
Te admir cum le-ai facut fata la toate si ma bucur ca ai reusit sa te eliberezi. Deseori ma gandesc la tine, prin cate ai trecut si cum ai stiut intotdeauna sa te descurci. Te pup
e foarte bine ca ai ajuns sa fii impacata si linistita….tatal meu a murit pe 8 iunie in acest an si deocamdata simt atat de multe, in atat de multe moduri, de la furie la mila, dragoste si neputinta…sper sa ajung sa spun, sa simt si eu: I finally let him go.
condoleante 🙁 pot sa te asigur ca vei simti asta la un moment dat. dar inainte, trebuie sa treci printr-o gramaza de alte trairi, prin procesul de pierdere, pentru a imbratisa acceptarea. eu n-am crezut ca se va intampla vreodata.
Draga Tomata, si tatal meu tot acolo se afla si, fiindca a iesit din viata mea cand aveam numai 13 ani, am acceptat tare greu. Au trecut mai bine de 20 de ani deja si tot nu-mi vine sa cred.
Sunt sigura ca de acolo, de sus, tatal tau ar fi foarte fericit sa stie ca te simti eliberata, impacata. I-ar fi somnul de veci mai lin.
>:D< prea multi tati sunt in ceruri si descopar asta cu fiecare post pe care-l scriu despre al meu. 🙁
Mereu ma emotionez cand citesc articolele tale despre parintii tai. Te admir enorm de mult si imi doresc ca atunci cand ai mei se vor duce (eu sper din tot sufletul sa nu se intample asta vreodata, desi ratiunea imi spune ca lucrul asta nu e posibil) sa fiu macar pe jumatate de puternica pe cat ai fost tu!
trebuie sa fii. probabil vei avea copii si nu te vei putea prabusi.
De fiecare data cand citesc un articol despre parintii tai ma intristez si ma gandesc ce as face fara parintii mei. Apoi ii sun. Apoi plang. Ma bucur ca esti bine. Te imbratisez 🙁
suna-i, iubeste-i, arata-le cat inseamna pentru tine. >:D<
Ti-am citit cu lacrimi aproape toate postarile despre tatal tau si pot spune ca m-am regasit in ele. Tatal meu a murit pe 29 Decembrie 2014 la varsta de 53 de ani si incerc sa inteleg ce simt, ce trebuie sa fac pe mai departe si cum ii pot mentine amintirea lui vie. Toata lumea imi spune ca viata merge inainte, insa si eu simt la fel ca tine, am renascut in ziua in care a murit, totul s-a schimbat. Am ramas.. doar cu telefonul lui in care am multe poze si filmulete facute de el, ma uit din cand in cand la ele cu tristete dar si cu bucurie ca in acele filmulete inca traieste. Am ramas.. cu atatea regrete, ca nu am fost mai apropiat de el ca nu am fost langa el la toate momentele importante lui, ca nu i-am spus niciodata ce simt pentru el si cat de mult il apreciez pentru cum m-a crescut si ce a facu pentru mine. Am ramas cu remuscarile ca as fi putut sa fac lucrurile altfel, sa ma implic mai mult in deciziile luate pentru boala lui, poate astazi ar fi fost in viata. Simt ca a plecat prea devreme, nici el nu se astepta, era foarte optimist, chiar facea planuri pentru nunta mea…
Postarile tale mi-au adus o mica alinare si m-au ajutat sa inteleg ce simt si la ce sa ma astept, iti multumesc.
🙁 m-am intristat citind comentariul tau, pentru ca mi-am adus aminte de primii ani fara el, si cu toata trecerea timpului, durerea ramane undeva si iese din cand in cand la suprafata.
tot ce pot sa-ti spun e ca durerea trece la un moment dat si poti chiar rade la amintirile cu el, dar acum, cand totul e atat de proaspat, trebuie sa treci prin iadul asta. 🙁 e cumplit, dar e si o purificare.
condoleante. 🙁
Multumesc, momentan mai are activ contul de facebook, il voi transforma intr-o pagina de comemorare…
Am ajuns dintr-o intamplare pe blogul tau si nu pot decat sa te felicit pentru el. Il voi citi de acum incolo…