ILB 2024 – Neige Sinno – Triste Tigre

Aproape că nu o observasem pe Neige Sinno în lista autorilor, dar n-am ezitat nici o clipă să adaug biletul în coș. Îi ascultasem audiobook-ul autobiografic anul trecut și m-am cutremurat. Povestea unui abuz sexual la care a fost supusă 7 ani de zile (de la 7 la 14 ani) de către tatăl ei vitreg. Triste Tigre a fost tradus deja în 20 de limbi, însă din păcate româna nu e încă printre ele. Ar fi super să se traducă, deși lectura nu-i o plimbare prin parc. Și exact cu ideea asta a început conversația: cu teama de a te apuca de această carte și de ce ai putea citi în paginile ei.

Neige Sinno spune că și ei însăși îi e frică de carte, însă a scris-o pentru a o putea analiza.

Oamenilor le e mereu teamă de violență, în special de cea împotriva copiilor. Însă odată ce începi să citești, teama dispare și e înlocuită de alte sentimente, cum ar fi fascinația pentru mintea acestor abuzatori.

Sfidarea cărții e însuși faptul că a făcut public, că a pus în scris ce i s-a făcut. Pentru că e lucrul pe care abuzatorii îl doresc, să nu știe nimeni de abjecția acțiunilor lor. În continuare victimele se tem să vorbească, în primul rând pentru că nu e încurajat, apoi pentru că din când în când mai apare și acuza ‘victima e de vină‘. Uneori de rușine, alteori pentru a nu retrăi coșmarul, însă tocmai discuția și conversația sunt cele care tămăduiesc.

Partea bună, spune Neige Sinno, e că odată ce începi să vorbești, frica dispare. Se transformă în altceva, care nu mai e îndreptat împotriva victimei, ci a abuzatorului. Libertatea pe care scrisul i-a dat-o a fost mai puternică decât frica și rușinea pe care o simțea.

Cartea ei începe cu portretul abuzatorului, iar întrebarea moderatoarei a fost ‘de ce ai început tocmai cu el?’. Răspunsul a fost:

Pentru ca lumea vrea să știe ce vede victima când e violată, ce observă în jurul ei, ce e în interiorul ei și cum se transformă cadrul exterior. Făcându-i un portret fizic și comportamental încearcă să înțeleagă ce se întâmplă în capul agresorilor.

Oamenii se gândesc că vor urma să citească pasaje insuportabile, însă cel mai insuportabil e primul capitol. În restul cărții nu se descrie în detaliu actul sexual, ci, mai degrabă contextul, emoțiile, mediul, relațiile cu ceilalți, cu mama, face comparații cu alte opere literare, inclusiv Lolita. Lucrul cel mai greu de suportat e atacul împotriva copiilor.

Și-a luat povestea și a întors-o pe toate părțile, a privit-o din toate punctele de observare, a folosit tehnici narative diferite, uneori imitând un roman, alteori un jurnal, alteori un articol de ziar. Prin asta a căutat să ofere plăcerea lecturii pentru a compensa dificultatea și tristețea unui asemena subiect.

Tot despre tehnica de scriere, moderatoarea a întrebat-o de ce uneori spune despre ea însăși: ‘port măști’, ca și când ar îndemna cititorul să nu o creadă. Autoarea spune că adevărul e o construcție; chiar și când spui adevărul, procesul de a povesti nu e 100% fidel realității. Asemenea și limbajul e o construcție: își dorește ca cititorul să fie atent și critic, să aibă posibilitatea de a se îndoi. Asta e libertatea lui, chiar dacă în autobiografie spunem adevărul așa cum l-am trăit. Cititorul poate să nu fie de acord cu ea, poate intra în dialog, chiar dacă asta e imposibil. Nu așteaptă nimic de la cititori, însă ne propune o relație, și-ar dori să îi fim aliați, să gândim la fel, însă punctul de vedere se schimbă pe parcursul lecturii și cititorii își pot schimba părerea.

Iar despre înțelesul titlului a ales un tigru trist pentru că e paradoxul dintre agresiune și tristețe.

Pentru mine a fost una dintre cele mai bune cărți de anul trecut și rămâne în continuare printre preferate.