Ce am citit in februarie

6 carti citite – 1 abandonata
4 audiobooks – 1 ebook – 1 carte tiparita
2 nonfictiuni – 4 fictiuni
5 autoare – 1 autor
3 tari: SUA, Italia, Japonia
4 carti de pe lista “de citit” – 2 carti spontane
toate citite sau ascultate in engleza

top:
1. Circul noptii – Erin Morgenstern
2. Distanta dintre mine si cires – Paola Peretti
3. Profesorul si menajera – Yoko Ogawa
4. O sa-mi manace pisica ochii? – Caitlin Doughty
5. All Adults here – Emma Straub
6. Calm – The Magic of sleep – Michael Acton Smith
abandonata – Dimineata pierduta – Gabriela Adamesteanu

Profesorul si menajera

Am facut cunostinta cu cartea asta cand am cumparat-o pentru Librarie. Ca multe alte carti din biblioteca mea de acum, si aceasta e una dintre ele, pentru ca ma gandeam eu sa le pastrez pana le citesc si apoi le vand. Ceea ce nu s-a mai intamplat pentru ca sunt atatea tentatii la orice pas incat planurile literare nu prea se indeplinesc. I-a venit randul la inceputul lunii februarie.

Trebuie sa fie minunat sa cunosti pe cineva atat de pasionat de un subiect incat dragostea si entuziasmul ii sunt molipsitoare si te absorb intr-o lume pe care n-ai cunoscut-o niciodata si ajunge sa iti placa si tie atat de mult, ca nu mai stii cum vei mai putea trai fara. Acesta este efectul pe care il are Profesorul asupra menajerei lui si, mai tarziu, asupra fiului ei de 11 ani. Profesorul iubeste matematica, dar mai mult decat orice, numele prime (aparent sunt un subiect iubit si de scriitori: Salut, Paolo Giordano!). Vorbind despre ele ii face pe cei care-l asculta sa devina curiosi.

Cu o memorie care il suspenda in anul 1975 si care dureaza doar 80 de minute, Profesorul e ingrijit de menajere. Ultima, cea care spune povestea, se avanta un pic mai mult decat i se permite in acest tinut al matematicii, iar fiul ei, la cerintele profesorului, li se alatura. Ce m-a impresionat cel mai mult a fost atentia si afectiunea cu care menajera si fiul ei il ingrijeau pe Profesor si incercau sa ii faca viata un pic mai frumoasa, chiar si pentru 80 de minute pe care nu si le va mai aminti niciodata. Iar matematica si explicatiile si formulele nu m-au deranjat deloc, dimpotriva pareau chiar… frumoase. Chiar asa cum le-a gasit si menajera.

All Adults Here

Dupa ce am ascultat Trei femei, carte de nonfictiune scrisa ca un roman, mi-am zis ca as putea sa incerc si o fictiune ca poate intra. A intrat (si a deschis usa unei viitoare taieri masive a titlurilor de pe lista mea), doar ca am multe chestii de criticat la cartea asta. Nu regret ca am ascultat-o, mi-a oferit cateva emotii totusi, insa e departe de a fi printre preferate. Ca sa o caracterizez cumva e ca un film de duminica, usor de uitat.

Chiar daca aproape jumatate din carte mi-am dat ochii peste cap, au fost cateva momente care au atins coarde sensibile pentru ca e cu mame si copii si eu nu-mi pot tine firea intotdeauna cand citesc despre relatiile dintre ei. Afectiunea si momentele speciale aproape mereu ma fac sa plang un pic, pentru ca ma transpun in poveste sau imi aduc aminte de propriile experiente sau ma fac sa-mi imaginez altele din viitor impreuna cu Ada.

Dar sa ne intoarcem la momentele in care mi-am dat ochii peste cap. Primul lucru de care mi-am dat seama ascultand cartea asta e ca am mai atins o limita de subiecte: povestile unor familii in care toti membrii au cate o problema. Cu TOTII avem probleme, drame si situatii serioase si grave cu care ne confruntam, TOTI. Nu exista nimeni pe lumea asta care pur si simplu valseaza prin viata fara cel putin un eveniment major care sa il dezechilibreze putin. Sau macar niste regrete care reapar la suprafata dupa ani de zile sau decizii proaste luate la un anumit moment si acum se intorc sa te muste de fund. Ei si cartea asta spune povestea unei vaduve si a celor 3 copii adulti care au si ei copii si, evident, fiecare are o problema majora.

Si aici apare a doua chestie de care m-am cam saturat: autoarea a ingramadit in cartea asta toate subiectele fierbinti ale secolului si le-a distribuit fiecarui membru al familiei se se descurce cu ele. Batrana vaduva devine bisexuala, un baiat adolescent se simte fata, fiica batranei are un copil doar al ei (prin FIV si cu ajutorul bancii de sperma), mai e si un caz putin schitat despre pedofilie si bullying. Pe bune acuma… Dar sa ne fie clar, inainte sa ma acuzati de ceva: sunt o vasnica sustinatoare a comunitatii LGBTQ+ (unul dintre momentele care m-a emotionat pana la lacrimi a fost cel al rochiei galbene), am prietene care s-au luptat cu infertilitatea, imi e foarte teama de pedofilie si urasc bullyingul din toata inima. DAR! Cartea asta incearca din toate rasputerile sa fie politically correct si sa multumeasca pe toata lumea prin a nu-i uita sau lasa de-o parte. Si pe ici pe colo a parut cam superficial totul, aproape ca o barfa. Sa nu mai spun de personajele care aveau nevoie de mai mult spatiu in paginile cartii, cum ar fi Wendy. Nu mi-au placut multe personaje, de fapt n-am avut nici unul preferat, desi am tinut cu Cecilia.

Nu-mi pare rau ca am citit-o, mai ales ca m-a si emotionat un pic, da’ are multe defecte.

O sa-mi manance pisica ochii?

Aveam nevoie de ceva amuzant si cartea asta chiar e, insa nu e doar amuzanta e si foarte informativa. Autoarea e director de pompe funebre si stie o gramada de chestii despre moarte si morti, dar mai ales despre ce se intampla cu corpul nostru dupa ce dam coltul. Si pentru ca cei mai curiosi sunt copiii si au mereu intrebarile la ei, Caitlin Doughty a profitat de ocazie si le-a raspuns in aceasta carte. Desi foarte logic, nu mi-am pus niciodata intrebarea si nici n-am incercat sa raspund, dar am aflat ca atunci cand un cadavru e incinerat, nu conteaza greutatea lui, ci mai degraba inaltimea. In afara de oase totul arde si se topeste, iar daca omul era unul inalt, doar lungimea si grosimea oaselor da o cantitate mai mare de cenusa. Si daca pe viitor n-o sa-mi amintesc cum se numesc, notez aici (si pe Goodreads) ca Dermestidele (sper ca asa le spune si in romana) sunt acele insecte care curata perfect oasele de carnea unui cadavru, de om sau animal, fara a deterirora oasele. Plus multe alte detalii si curiozitati morbide, daca sunteti pasionati de subiect 😀

Calm, The Magic of Sleep

Cum am probleme cu somnul, ma gandeam ca daca ascult cartea asta, o sa ma ajute intr-un fel sau altul. Ei, n-am ascultat-o degeaba, dar rolul ei principal e acela de a face reclama aplicatiei “Calm”. Da cateva sfaturi bune si unele explicatii – am inteles din alte recenzii ca in format fizic, cartea e mai ofertanta pentru ca are tot felul de teste si exercitii pe care in audiobook nu le prea poti introduce. Insa ce cred ca este un pic in plus si nenecesar sunt toate acele liste de personaje din carti care au dormit mult si bine, toate listele cu saltele si perini si paturi, liste de carti si filme cu somn. Ce am aflat interesant insa e de ce nu pot dormi bine niciodata cand schimb paturile, gen cand merg in calatorie sau dorm la prieteni. Pentru ca partea stanga a creierul sta de șase. Daca se intampla ceva, cu un ochi dormi si cu celalat stai treaz. Nu ma mir deloc, ma caracterizeaza intru totul. Apoi am aflat ca cea mai buna pozitie in care sa dormi e pe spate, cea mai proasta e pe burta, si nici pe partea dreapta nu e prea indicat pentru ca… faci riduri. Un sfat pe care am de gand sa-l pun in practica e sa imi cumpar o planta de asta si sa o pun in dormitor, ca emana mult oxigen si absoarbe mult dioxid de carbon. Mi s-a explicat de ce nu sufar de insomnie: pentru ca nu stau treaza 3 nopti pe saptamana timp de vreo 3 luni. Nu-i chiar asa usor sa zici ca suferi de insomnie.

Distanta dintre mine si cires

Tare mi-a placut carticica asta. Mi-a amintit de Oscar si Tanti Roz, desi nu e chiar asa trista ca ea. Totusi trateaza un subiect greu si e uneori greu sa nu te impresioneze: o fetita de 10 ani isi pierde vederea destul de repede.

Inspirata chiar de experienta si boala autoarei, sindromul sau maladia Stargardt,  povestea Mafaldei incepe cand poate vedea pana la 70 de pasi de ciresul din curtea scolii, intocmai ca si autoarea care recunostea casa parintilor ei vazand pomul din curtea lor. Mafalda isi gaseste mecanismele de coping in povestea lui Cosimo (eroul lui Italo Calvino din Baronul din Copaci), in istorioarele, lectiile de viata si anecdotele pe care i le spune Estella, ingrijitoarea de la scoala, in muzica pe care o canta si asculta cu prietenul ei Filippo si in imbratisarile pe care i le da pisicii ei. E inconjurata de oameni care ii dau speranta prin sfaturi simple: “Nu renunta niciodata.” sau “O viata traita in frica nu e viata”, si oricat de redundant suna toate pentru adulti, pentru un copil de 10 ani sunt exact sfaturile de care are nevoie.

Partea trista e ca parintii ei nu incurajeaza comunicarea, nu vorbesc cu ea despre ce urmeaza sa i se intampla cand isi va pierde vederea de tot si nu incearca sa gaseasca solutii impreuna. Bineinteles ca totul vine din dorinta de a o proteja, dar in mai toate cazurile, nu asta e calea potrivita. Fara comunicare, Mafalda se razvrateste la un moment dat pentru ca nu stie ce se intampla, de ce totul se schimba si nimeni nu vorbeste cu ea, iar parintii isi vor invata lectia in mod dureros.

Mai zic un singur lucru despre carticica asta: minunata ingrijitoare care o sfatuieste pe Mafalda la scoala si o ajuta mai mult decat isi da fata seama e romanca si m-a bucurat tare mult sa o intalnesc in paginile cartii. Desi Estella numai nume romanesc nu e.

Circul noptii

Preferata lunii, desi are niste chestii pe care i le voi imputa. Dar pentru escapismul oferit, i-am dat luna trecuta locul 1. Oricand nu ascultam cartea asta, ma gandeam la ea. Auzeam vocea lui Jim Dale si abia asteptam sa aflu ce se intampla si cum se vor desfasura lucrurile intre Celia si Marco.

Eram aproape sigura ca merita 5 stele (pentru poveste, pentru personaje, pentru dialoguri, pentru fantasticul din ea, pentru iluziile si aparitia circului in sine), dar pana la final, mi-am dat seama ca rezumatul de pe Goodreads m-a cam fraierit. Jocul, provocarea, batalia dintre Marco si Celia nu au existat de fapt deloc. Ma asteptam la o succesiune de numere de magie, unul mai spectaculos decat celalalt, dar de fapt nu sunt atat de multe in carte. Apoi, circul fiind imens cu multe corturi pentru fiecare numar, apucam sa “vedem” reprezentatiile lui Isobel, Tsukiko, Poppet, Widget si ale Celiei. Unde sunt toti ceilalti? Mai sunt si altii? Bineinteles, vraja care tine tot circul in miscare e ceva deosebit, dar am simtit ca unele parti ale lui nu sunt destul de dezvoltate. Avand atatea personaje, Morgenstern a facut si din circ un personaj central, dar a last cumva de-o parte interactiunile intre oameni. As fi vrut mai mult timp in capul lor, mai multe relatii si sentimente, parca totul e prea “fiecare pentru el”.

Dar, ca in orice poveste de dragoste, traiesc pentru dialoguri. Momentele dintre Celia si Marco au fost ce mi-am dorit, iar sarutul ala din sala de bal… ioi <3.

Finalul nu e tocmai favoritul meu si probabil voi uita cum s-a terminat, da’ cred ca era cel mai potrivi.

Dimineata pierduta – Gabriela Adamesteanu – abandonata

Am incercat. Serios ca am incercat pret de mai bine de 100 de pagini. Nu aveam nici un chef sa ma mai apropii de ea. Mi-au displacut personajele ATAT de mult ca nu le-am mai suportat. Parte importanta din experienta lecturii: personajele trebuie sa-mi placa. Nu e nevoie sa-mi placa toate, dar macar unul. Pana la 100 si un pic de pagini am cunoscut vreo 3 sau 4 si Doamne, cat de enervante erau cand le auzeai gandurile si ii cunosteai pe dinauntru. Urati sunt oamenii la suflet si nu ma refer numai la personajele din cartea asta ci la noi toti. Asta ar fi un plus al cartii, ca ii dezbraca de tot, ii vedem in toata sinceritatea si adevarul lor, dar nu trebuie sa ma chinui cu o carte doar pentru acest plus. Sau pentru talentul extraordinar al Gabrielei Adamesteanu de a scrie astfel incat sa le si auzi vorbind. Tehnica narativa imi e greu sa o pun in cuvinte, pentru ca e deosebita. Foloseste persoana a III-a, limbajul specific Vicăi, reda impresiile si gandurile si observatiile ei, trairile si filtrul prin care vede lumea, dar parca povesteste altcineva. Daca tehnica are vreun nume, nu-l cunosc sau nu-l pot identifica, dar e foarte interesant. E ca si cand Vica s-ar deperzonaliza si ar povesti tot ce-i trece prin cap la persoana a III-a. Si celelalte personaje la fel. Dar, din nou, pentru mine nu e suficient, lectura nu mi-a adus absolut nici o bucurie.

Ati citit vreuna dintre cartile astea? Va tenteaza? 🙂