Am pierdut prea mult?
In urma reintroducerii blogului printre activitatile mele (dar sa nu ne entuziasmam prea tare, ca poate imi trece, viata e imprevizibila), am ajuns la doua concluzii:
1. Am ramas in urma rau de tot. Nu mai am nici cea mai vaga idee despre ce s-a intamplat pe scena blogurilor din Romania, care dintre vechii mei prieteni bloggeri inca mai scriu, cine a mai aparut, cum stam cu idolii blogosferei. Nu ca n-as putea scana si verifica si obtine toate aceste informatii, da’ in afara de prima intrebare… nu prea cred ca sunt cu adevarat curioasa sa aflu.
Si cand spun ca am ramas in urma ma refer mai ales la partea tehnica. Cand l-am intrebat ieri dimineata pe Sotz daca mi-a citit blogul, a spus ca da si ca: “vaaaai, ce mic ti-e scrisul! M-am cam chinuit sa citesc”. De unde am dedus ca se poarta fonturile mai mari, o spatiere mai aerisita, ceea ce blogul meu demodat nu mai ofera. Si m-am pus pe cautat teme. Aualeeeeeeuuuuuu!!! Dupa trei-patru site-uri care ofera teme de WordPress am inchis totul si am rezolvat problema cu un foarte romanesc: “las’ ca merge si asa”. Atatea variante, atatea optiuni! Eu sunt balanta, doua lucruri din care trebuie sa aleg imi dau dureri de cap. Ce-am vazut ieri pe site-urile de teme de WordPress mi-a facut capul sa vajaie si am decis impreuna cu voluntarul meu ca vom imbunatati tema asta atat cat se poate si Pa! La revedere! (ca poate imi trece si ne strofocam degeaba).
2. Simt cum usor, usor ma intorc la mine. Introspectia si reflectia sunt practici care se intampla cand citesc si ma identific cu un personaj sau ma pun intr-o situatie care apare prin carti. In 90% din cazuri descopar lucruri care nu-mi plac la mine, ma simt certata sau ma fac sa ma simt inferioara altora. Acum, scriind asta, imi dau seama ca e nociv. Aseara, inainte de culcare, gandidu-ma la blog si la ce as mai putea sa scriu mi-am dat seama ca e prima data cand chiar ma gandesc la mine cu drag, cand simt scrisul din nou asa cum l-am simtit intotdeauna: TERAPEUTIC. Scrisul pe blog m-a vindecat intotdeauna de orice durere. Gandesc de o suta de ori mai bine in scris cand toate sentimentele imi curg prin degete. Si n-am simtit cum starea asta s-a strecurat afara din viata mea, cum nu i-am simtit lipsa, cum n-am stiut ca am pierdut-o. Voi incerca sa nu mai uit si poate ma voi gandi a doua oara daca sa mai pun blogul in cui sau sa continui sa scriu.
Si, apropos de asta, cand scriam postul de data trecuta, Ada misuna pe langa mine si am indemnat-o sa-si gaseasca ceva de facut ca am un pic de treaba. Si si-a gasit, apoi a venit iar. Si m-a intrebat daca mai am.
– Cand ma pun sa scriu, nu ma mai opresc.
– Niciodata???!!!
– :)) Ba da, la un moment dat. Acus.
Deci? Ce am pierdut? In afara de bucata asta din mine?
Iti multumesc ca ai revenit, mi-era greu fara caldura si entuziasmul tau, draga Tomata cu scufita!Ce iti face fiica, cum a crescut, cum va mai impacati cu rigoarea nemteasca, voi flori rare, pline de creativitatea si inflacararea banatului? Va doresc mult bine si Sarbatori fericite!
multumesc de primire 🙂
Fiica mea are deja 5 ani si un pic, la anul merge deja la scoala. Ma uimeste in fiecare zi, as putea sa o laud intr-o mie de cuvinte, dar incerc sa ma abtin 😛
Rigoarea nemteasca e buna, dar inca ne adaptam la reguli pentru ca tot apar chestii noi cu care ne confruntam.
Sarbatori fericite si tie si familiei, dar mai dam pe aici, asa ca sper sa ne mai conversam in comentarii.
Bine ai revenit! 🙂 Trag speranțe că nici eu nu sunt un caz pierdut după 2 ani de inactivitate pe blog, cine știe când îmi revine și mie cheful. Am urmărit puțin spre deloc alte bloguri de când nu mai scriu nici eu, am constatat că din sfera cărților mulți din cei pe care îi urmăream au renunțat la scris, sau o fac sporadic, aproape toată lumea s-a mutat pe instagram. Din blogurile generale îl mai urmăresc activ doar pe mihaivasilescu, are în continuare umor și bun simț.
Dana a scris pe blog despre Jurnal de octombrie
multumesc 🙂
sincer, eu nu credeam ca ma va mai interesa vreodata de blog.
nu mai era important pentru mine, dar nu stiam de fapt cat e totusi de important.
poate iti revine cheful, poate nu, dar daca nu vine, n-are rost sa fie fortat.
Cat despre Instagram… ma gandesc sa-l folosesc in scopul promovarii blogului, dar in nici un caz nu o sa ma pun sa scriu pomelnice acolo. mi se pare foarte putin ofertant.
Hai fetele, ca va citesc! Si pe tine, Dana, dezlantuiti-va :))
:)) de parca n-am vorbi toata ziua prin alte locuri.
Eu am mai venit în vizită aici, am mai citit. Diferite articole, în funcție de ce simțeam nevoia. Poate cel mai mult pe cele din categoria ”veți fi mereu cu mine”.
Nici eu nu mai am entuziasmul de odinioară în ceea ce privește blogul – anul ăsta n-am avut nici măcar o lună cu 10 articole – dar nu-mi vine să renunț la el. E mititel, nu m-am priceput să-l cresc, dar e al meu și mi-e drag, e un martor al existenței pe care mi-l doresc aproape și datorită căruia am cunoscut oameni minunați. Unul dintre ei ești tu 🙂
Greta a scris pe blog despre Enigme existențiale cu Louis Vuitton
multumesc, Greta, pentru cuvintele frumoase <3
sentimentul e reciproc si abia astept sa ne cunoastem.
N-ai pierdut nimic, don’t worry.
Si eu scriu din an in paste, pur si simplu pentru ca am altele pe cap si, financiar vorbind, blogul aduce zero bani momentan. Deci scriu cand simt, banii vin de altundeva 🙂
Teme wordpress: Astra Theme si Sinatra.Pe ultima o folosesc obsesiv la orice deja (situri personale si clienti), e misto, eleganta, simpla, suficient de customizabila. Rankeaza in draci siturile, deci e OK si ca SEO
Dojo a scris pe blog despre Cum va începe anul școlar la 2 școli din New York
merci de tips.
eu nici nu ma mai gandesc la partea financiara.
de fapt, nu m-am prea gandit niciodata si perioada in care blogul facea bani era “nice to have”.
e usor sa te prinda viciul si dorinta de a rank-ui, eu am pierdut complet orice interes pentru asa ceva.
ma bucur de terapia asta si de inregistrarea unor momente din viata noastra.
ma tot gandesc, in paranoia mea, ca daca mor inainte de vreme, blogul asta va fi modul Adei de a ma cunoaste. macar un pic.
Așa de mult ne asemănăm- aceeași zodie, deși nu asta ar trebui să fie un indicator de asemănare, dar mă regăsesc în felul tău de a fi. Și eu resimt de la o vreme dorul de a scrie, că scriam și eu pe blog și dintr-odată nu m-am mai regăsit în scris, de când am început să-mi desenez întâmplările vieții.
Nu te citesc uzual, de fapt nu mai citesc niciun blog, cum ziceai și tu, nu știu ce mai e și dacă mai sunt la modă sau social media le-a luat locul, dar am scris odată la tine despre Danemarca, și asta n-am cum să uit.
Uite că între timp, am devenit vecine 🙂
Spor și numai bine!
Heeeeei, imi amintesc de Scrisoarea din Danemarca. 🙂
Ma bucur ca ai mai dat pe aici. Nici eu nu mai citesc bloguri si am impresia ca nimeni nu mai face asta, dar m-a apucat pofta de scris si din cand in cand, atunci cand sunt lucruri de notat undeva, o fac. Intre timp scriu mai mult despre carti tot pentru vreau sa-mi pastrez impresiile aici si poate mai ajuta pe cineva sa gaseasca o carte interesanta.
Abia astept sa avem din nou posibilitatea de a calatori. As vrea tare mult sa vad Danemarca, mai ales ca e “la doi pasi”.
Poate ne-om cunoaste si live odata in viata asta. 🙂
Numai bine si tie. 🙂