Răspunsuri

Să vă spun “La mulți ani”? Să încep cu pretextele, cu scuzele sau să trec direct la subiect?
Păi o să le fac pe toate 🙂
La mulți ani în 2018!!! Să fiți sănătoși, să fiți bucuroși, să vă îndepliniți visele și să fiți iubiți. Și ce dacă-i Februarie? Urările sunt binevenite oricând.

Pretexte nu am că n-am scris, scuze – după câte mesaje și comentarii și emailuri am primit de la cititorii fideli – cred că ar trebui să-mi cer pentru că am dispărut fără nici un cuvânt. Unele doamne drăguțe m-au întrebat dacă sunt bine, dacă totul e bine, măcar asta să știe despre mine, despre noi. Alte doamne drăguțe m-au întrebat dacă scriu altundeva să le spun că ar vrea să citească ce mai scriu. Însă majoritatea mi-au spus că intră din când în când pe blog și nimeni nu le mai deschide ușa, nimeni nu-i mai salută. M-am simțit și flatată și vinovată. Că am dispărut așa, fără nici o explicație. Nu că n-am mai scris, pentru că așa cum am spus în nenumărate rânduri, când nu scriu, sunt ocupată cu viața. Și viața, acum, înseamna Ada.

Dar, pe rând…

1. De când n-am mai dat din casă, adică de pe la ziua Adei, s-au întâmplat multe, am făcut de toate, că nici nu le mai știu. Ne-am mutat iar, pentru a treia oară și ultima. Am găsit apartamentul mult visat sau casa mult visată pentru că stăm la casă, avem o mică terasă și un loc de joacă cu nisip și tobogan înaintea ei. De vis. 🙂 Partea tristă e că mutarea asta ne-a arătat o altă parte a Germaniei, una care m-a făcut să plâng de nervi. Pe scurt, când vrei să te muți, trebuie să dai înștiințare cu 3 luni înainte, altfel plătești două chirii timp de 3 luni. Sau 4, cum ni s-a întâmpla nouă. Am început să caut apartament când mi-am dat seama că nu vreau ca Ada să crească în cartierul în care stăteam și nici prin cap nu mi-a trecut că în decurs de o săptămână îl găsesc, îl văd, îmi place, ne aleg pe noi și semnăm și contractul. Într-o săptămână, da. Nici un neamț nu m-a crezut că-i posibil, nici unui alt expat nu i-a venit să creadă. Nouă ce să mai? Așa că știam că urmează 3 luni de plată a chiriilor în două părți pentru că dacă nu acceptam să plătim chirie de la începutul lui noiembrie, nu ni-l dădeau. Am anunțat în cealalată parte, mi-au spus să trimit înștiințarea prin poștă, dar cum nu știam cum se procedează, am trimis scrisoarea nesemnată, nedatată și fără confirmare de primire. Când am aflat că „nu au primit” scrisoarea mea, am plâns de nervi. Pentru că știam că e o minciună și profită pentru a mai suge niște bani. Legal. Pentru că oricât de ciudă îmi era mie, aveau dreptate. Așa că luna asta inclusiv am plătit chiria și dincolo. M-am resemnat.

2. Ada a început să trăncănească și pe română și pe germană și deja ne înțelegem cu ea (mă rog, când vrea să coopereze), ne uimește cu ce scoate pe gură. Cel mai amuzant e când ne strigă pe nume. Strigă ce strigă mami și tati si când nu venim (deși îi răspundem), începe să ne strige pe nume și vine după noi. :)) Apoi, la fel de amuzant e cum inventează cuvinte, care n-au absolut nici o legatură cu realitatea. Gen: gongo este avion, nonii sunt pantalonii, iar umțe sau umcele sunt mănușile. Habar n-am cum au ajuns la ea sunetele care formează cele două cuvinte, dar nu le corectează nicicum. Dacă mașina era mina, acum zice corect, iar ciula a devenit căciula. Pe germana o rupe destul de bine, chestia e că nu știu exact cât de bine pentru că nu vorbește  cu noi în germană. Îi mai scapă câte un cuvânt, dar am grijă să repet în română pentru a mă asigura că nu va înlocui termenul din germană cu cel din română. Acasă, cel puțin. E foarte important pentru mine să vorbească română bine, să scrie și să citească în limba ei maternă. De asemenea, de la prea multe desene (Peppa Pig, Ben & Holly, Strawberry Shortcake) știe deja și câteva cuvinte în engleză: pig, snow, strawberry (cioberi), potato.

3. Ricky încă mai trăiește, dar e orb, surd și face pipi și caca peste tot. 🙁 Are aproape 15 ani… în aprilie și nu pare că s-a săturat de viață, deși e una destul de anostă. Mi-e milă de el, însă e o povară și cu toată părerea de rău spun că a căzut pe ultimul loc 🙁 Nu mă așteptam la asta de la mine, însă am atâtea pe cap, că de prea puține ori îmi aduc aminte că e un suflet care are nevoie de afecțiune. Acuma nu înțelegeți că îl uit închis pe undeva, Doamne feri! Însă în comparație cu afecțiunea pe care o primea înainte de Ada, e cam egal cu 0.

4. De lucrat lucrez tot acolo și mă bucur de fiecare când vine cineva din România. Au fost oameni care au aflat de tururi chiar de pe blog și atunci mă bucur și mai tare. Chestia e că încep să mă satur pentru că deși e part time, sunt de fapt on call tot timpul. Email, whatsapp, mesaje… mi-a cam de ajuns. Partea mai nașpa e că flexibilitatea pe care o am aici nu cred că aș găsi-o ca angajat altundeva. În fine… mai aștept cu schimbarea.

5. Pe partea de distracție… of, din păcate nu prea mai știu ce e aia. Cel puțin în ultimele 4 luni n-am ieșit NICIUNDE, numai cu nenorocitele astea de apartamente, cu drămuit bani, cu playdates acasă, bine că mergem într-o scurtă vacanță la finalul lui februarie. Însă anul trecut am fost la 3 concerte, un musical și multe evenimente literare. L-am văzut pe Elton John – primul concert la care am fost cu Sotzu – pe Emeli Sande, pe Pink (God, I love this woman), am văzut în sfârșit care-i treaba cu Cats (m-aș mai duce și cu Ada când o fi mai mare) și l-am văzut pe Carlos Ruiz Zafon, pe Salman Rushdie, pe Arundhati Roy, Elif Shafak, Otessa Moshfegh și Yaa Gyasi, simțind pentru a foarte multa oară că am făcut alegerea corectă când ne-am mutat la Berlin.

6. N-am mai cunoscut lume nouă, adică nu ne-am mai împrietenit cu alte familii în afară de cele pe care le-am cunoscut în primul an. Am consolidat niște prietenii, petrecem destul de mult timp cu două familii de români și toate aniversările copiilor pe care i-am cunoscut la întâlnirile cu mame internaționale sunt ocazii bune să ne revedem. Bine, ne mai și vizitam din când în când, însă nu așa des ca înainte pentru că toți copiii sunt la grădiniță acum.

7. Dacă îmi pare rău dintr-un motiv că n-am scris în tot acest timp, acela e că am întrerupt multe tradiții, articole care îmi făcea o imensă plăcere să le scriu. Retrospectiva anuală, planurile pentru noul an, topuri de filme, de cărți, de alte nebunii. Ziceam la început că nu scriu nicăieri online, însă nu-i chiar adevărat. Sunt foarte activă pe Facebook într-un grup de discuții literare și cred că am înlocuit blogul cu acel grup. Citesc în neștire și am descoperit o grămadă de cărți despre care aș vrea să vă povestesc și poate am s-o fac, macăr cu puținele cuvinte pe care le-am scris pe Goodreads despre ele.

Cam asta s-a întâmplat de când n-am mai scris. Sper să nu mai dureze iar trei luni până pun mâna pe laptop să vă povestesc. Pot însă să vă asigur că nu, asta n-a fost tot, nu închid blogul, nu renunț la el, nu mă mut altundeva online (îmi ajung mutarile fizice :)) ). Doar că poate o să-mi iau vacanțe mai lungi.

Va mulțumesc că m-ați resuscitat 🙂